E prima dată anul acesta când mâncăm afară. Suntem undeva la țară sau, cum zic eu, în fundul lumii. Azi suntem rupți de tot, teoretic. Noroc că mai prind uneori câte o linie de semnal.

Porcii cer mâncare, iar Rex, câinele alb stă tolănit în nisip. Bunicul îi zice Tequila. Așa îl chema pe câinele bătrân care a murit de mult. Îmi spune că Tequila cel nou nu-i cuminte. Pleacă zile întregi de-acasă și nu vine dacă-l strigi… doar dacă ai mâncare.

Se întețește vântul. Vine furtună. Pisica stă liniștită lângă mine cu ochii pe jumătate închiși. Știe că vine vreme de dormit. Gâinile au ciugulit lacom toate boabele aurii de porumb și acum caută debusolate.

Tata și unchiul scot o canapea din casă în timp ce bunica le dă indicații.

– Du-te și ajută coptii la ladă! strigă către bunicul. Un bondar s-a așezat pe paharul în care a mai rămas puțin suc de portocale, dar nu stă mult. Nu e prea natural. Portocalele s-au pierdut undeva pe drum.

Ești supărată? e singura întrebare pe care o aud în afară de ce mai faci? Nu ne-am văzut de un an. Mătușa îmi dă niște bani, șoptindu-mi: să nu-i spui la ticu-to! Îi îndes în buzunar.

– Mulțumesc, nu-s supărată, răspund, iar orice gând îmi alunecă spre sufletul pe care l-am pierdut. A-nceput să-mi fie frică, cred, de orice. Nu neapărat de moarte. Mai degrabă de durere, de suferință. Undeva din spatele casei se aude un cuc. Tresar, iar ceilalți râd.

Murim întâmplător sau avem un număr limitat de zile? Citeam dintr-o carte cu coperți galbene ceva depre morți: Sunt niște sadici. Storc din tine amintiri chiar de ești uscat ca un vreasc. Eu nu-s deloc uscată și am prea multe amintiri. Unde or fi stat ascunse până acum?

Vântul vrea să-mi fure foaia. Primele picături de ploaie se imprimă pe fața de masă lucioasă. Nu s-a terminat. abia acum începe.

poza