Prin cântecul Mierlei Negre

cartea-romaneasca-Mierla-neagra---Radu-TuculescuSunt foarte greu de mulțumit în ceea ce privește cărțile. Prea puține sunt cele care mă țin cu sufletul la gură, în care îmi înfing degetele, ținându-le cât mai strâns firavele pagini în timp ce ele își înfing cuvintele în sufletul meu. Puține sunt cele care mă scot din lumea asta, mă bagă într-a lor și simt că-s acolo, că trăiesc alături de personaje, care mă fac să râd, să plâng și mă lasă multă vreme pierdută printre rândurile lor, chiar dacă am terminat de citit. Sunt prea puține cele care își revarsă descrierile și dialogurile în inima mea și în același timp îmi antrenează mintea. Însă, din când în când, am norocul să dau peste o astfel de carte, pe care o țin pe noptieră multă vreme după ce am terminat de citit și mă gândesc la ea. ”Mierla Neagră” scrisă de Radu Țuculescu este una dintre ele. Întâmplări uluitoare străbat paginile acestui volum care a apărut în anul 2015 la Cartea Românească și despre care, poate, mi-a fost puțin teamă să scriu. Ce aș putea spune eu, un biet cititor, despre măreția acestor cuvinte? Dar încerc, atât pentru volum, cât și pentru autor.

Mărturisesc că m-am îndoit de potențialul acestei cărți. Mărturisesc că i-am spus într-o zi, autorului, în timp ce savuram liniștiți o cafea la River, localul său preferat și priveam trecătorii prin ferestrele mari, că eu cred că el și-a atins apogeul cu Povestirile Mameibătrîne, un roman de asemenea savuros, pe care l-am citit în câteva zile, în ciuda grosimii acestuia. Însă m-am înșelat și mă bucur că am făcut-o! Fiindcă prin cântecul Mierlei Negre am fost transpusă în internatul greierașilor și am trăit suferințele acestora, am împărțit cu ei gemul trimis de acasă și am tremurat alături de ei, în timp ce mirositorul de picioare căuta cu dibăcie să pedepsească pe cel care a îndrăznit să nu se spele cum trebuie în timp ce tovarășul Preda aștepta răbdător. Am simțit fiorii dragostei pe Cetățuie, privind Marele Oraș, în briza caldă a lunii mai, în timp ce miresme dulci îmi împleteau părul și cărăbușii îmi zumzăiau în ureche.

M-am îndrăgostit de felul în care degetele lui Radu Orbu alunecau pe clapele pianului și am citit fără să îndrăznesc să perturb aerul în timp ce îi dădea cele mai frumoase sfaturi unui tânăr pe nume Radu Anghel, care abia atunci începea să guste din viață. Am mâncat bine ”La picioarele desculțe” și am privit-o mirată pe Maria Candelato în timp ce se mișca atât de frumos pe scenă.

Mierla Neagră, un roman care îți taie răsuflarea, un roman în care găsești orice ți-ai putea dori și poate mai mult. Recomand cu toată căldura!

 

”12 oameni furioși” degeaba…

12 OAMENI FURIOSI afisSâmbătă, 28 februarie, în sala mare a Teatrului Național s-a jucat premiera spectacolului 12 oameni furioși în regia lui Tudor Lucanu, tânăr, dar care promite multe. Numărul oamenilor cu funcții sau fără, de cultură sau nu care așteptau nerăbdători în fața teatrului era depășit doar de numărul ghioceilor aduși de… negustori cinstiți, sperând că vor forța puțin primăvara.

Într-o încăpere sobră, cu ferestre mari, intră doisprezece oameni ce urmează să hotărască soarta unui tânăr de optsprezece ani, acuzat că și-a ucis tatăl. Probele, martorii, declarațiile, toate sugerează că este vinovat. Aparent, jurații nu vor avea mult de dezbătut. Însă votul trebuie să fie unanim, iar din doisprezece persoane, una singură are îndoieli, ceea ce duce la discuții aprinse și la răsturnări de situație.

Începutul a fost unul lent, actorii intrând oarecum debusolați pe scenă, încercând să simuleze încredere, însă, aparent emoțiile se conturează prin timpi morți, probleme cu replicile și multe discuții cu spatele la public ce se aud în surdină. Ovidiu Crișan, președintele juriului, se mulează bine în rolul de lider autoritar, reușind astfel să pună lucrurile în mișcare.

Juratul 8, Matei Rotaru, cel care îl consideră pe acuzat nevinovat, este un ”predicator cu glas mieros”, descriere precisă făcută de un alt coleg. El este primul care are curajul să dezmintă acuzațiile, reușind să ignore presiunea la care îl supun ceilalți. Prestația lui Matei Rotaru a fost cu efect însă nu i-ar fi stricat puțin mai multă spontaneitate.

Pe măsură ce povestea evoluează, personajele, pe rând, prind contur și se individualizează. Juratul 12, Emanuel Petran lucrează în publicitate și este mereu nehotărât. Juratul 8 este arhitect, motiv pentru care fiecare argument adus este calculat cu foarte mare precizie, iar Juratul 3, Ionuț Caras, se implică în totalitate în caz, devine treptat din ce în ce mai nervos, reieșind că implicarea emoțională se datorează unor frustrări personale. Cornel Răileanu, un adevărat veteran al Teatrului Național, joacă impecabil, cu o naturalețe incredibilă și creează o legătură strânsă cu personajul. ”Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască, și noi începem să ne recunoaștem în cei 12” explică Tudor Lucanu, iar regăsirea aceasta nu poate sugera altceva decât că… justiția nu e atât de oarbă pe cât se spune. Atâta timp cât jurații asociază detaliile cazului cu detalii din viața lor, nu poate exista obiectivitate.

Mișcarea scenică de multe ori a părut forțată, într-o încercare disperată parcă de a umple un gol, însă situația a fost echilibrată de glume foarte bune, spuse în cele mai potrivite momente. Argumentele au fost multe, certurile și mai multe, însă în final, verdictul a fost anunțat: NEVINOVAT!

Cei doisprezece oameni au fost furioși degeaba, mult prea devreme… ar fi fost frumos ca tensiunea din încăpere să crească treptat, până la momentul final care a fost prea brusc și a lăsat spectatorii dorind, poate, o explicație.

Făcând comparație cu spectacolul cu care regizorul a debutat acum trei ani și acesta, pot spune cu convingere ca va câștiga detașat cel cu comedia neagră, Bravul nostru Micșa, scrisă de Radu Țuculescu, căci este vorba de spectacol, de concepție scenică, de dinamică. Fiindcă dinamica este, în primul rând, ceea ce lipsește celor 12 oameni, însă Tudor Lucanu este o mare speranță a teatrului românesc și cu siguranță nu va înceta să ne surprindă plăcut.

*Articol publicat în revista Tribuna, în numărul din 1-15 aprilie 2015