Azi, 5 mai, sufletul mi s-a frânt puțin din nou, așa cum a făcut-o acum 4 ani, în dimineața în care am aflat că bunicul meu a murit. A fost 2 ani și jumătate imobilizat la pat. Era doar o umbră a omului care fusese, un om activ, frumos și iubitor, un om care a muncit și a iubit, până la capăt. Așadar, azi m-am mai frânt puțin, agățându-mă de amintiri.
Mă tot întreabă lumea ce fac, la ce mai lucrez. Uneori spun, uneori nu spun. Însă acum, voi oferi foarte puțin din romanul care sper că va apărea în cât mai scurt timp. Romanul este despre bunicul meu și desprea dragostea lui pentru bunica. Așadar, de poftă pentru cei care mă citesc, în onoarea lui, aici sunt câteva rânduri:
”Ne pomenim că se bagă-n casă. A bătut la ușă, și-a scos pălăria și a dat bună-seara, apoi s-a recomandat, cum se făcea pe-atunci. Mi-a zis cine e și care-i treaba. Îl chema Mihai, era fratele lui Toader și era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut de când m-a făcut maica. Era înalt, elegant și mândru tare. Ori poate nu era așa de înalt, dar eu cum am fost tot mică de când mă știu, așa mi se părea. Ochii căprui, aproape negri, ne-au măsurat pe toate trei și privirea s-a oprit asupra cosiței mele. Când l-am văzut, am vrut să mă ridic și să mă duc să-l strâng tare în brațe, să aud cum îi bate inima, să mă conving că nu-i doar o fărâmă de vis.
S-a așezat în spatele meu că era acolo masa și un scaun la capul mesei. Pălăria de un verde închis, ca frunza de măr și-a așezat-o pe piciorul stâng și s-a sprijinit de spătarul scaunului. Ce știu eu ce tot am mai povestit… Una-altă. El știa de Ghiuța și ce s-a întâmplat așa că ne-a spus și nouă. L-am ascultat cu atenție și am râs pe săturate. Vorbea rar și din când în când făcea pauze să vadă dacă suntem atente. Eu țeseam la război, dar mai aruncam câte o privire spre bărbatul acela elegant, să mă conving că nu-i aievea.
El a venit să mă vadă pe mine, că i-a spus Toader:
”Mă este o fată acolo, frumoasă, harnică și cu părul lung de și-l leagă în brâu să n-o încurce”, i-a explicat el. ”Să mergi, că poate a veni dupa tine”.
Dar Mihai, cum a fost el toată viața încăpățânat, l-a repezit: ”Da’ du-te tu dacă o cunoști”.
Atunci, frate-so, necăjit, pufăind dintr-o țigară, stând aplecat de spate pe un boc de lemn, cu coatele pe picioare și privirea în pământ, a răspuns, răsfirând fumul ca și cum ar da la o parte orice urmă de speranță:
”Eu m-am dus, daʼ după mine nu vine. Daʼ după tine poate a veni!”.
Așa o venit să mă vadă, să vadă cine-i fata de-și leagă coada-n brâu și umblă cât îi vara de lungă în capul gol.
Parcă și acum îl văd. Era atât de frumos! Mă uitam la el și parcă nu-mi venea a crede. Am început să-mi fac planuri, să mă socotesc. Că după el aș ieși, dar era rușine că după frate-so n-am ieșit. Dar cum să nu ies după el? Dacă se supăra? Nu aș fi vrut că îmi era tare drag… era tare mândru și blând și bun se vedea. Până la urmă, când a plecat, am mers și eu după el, până în tărnaț. Deja se lăsase seara și pe iarba uscată din curte se vedeau bobițele mărunte de zăpadă cum se așezaseră precum un cearșaf de bumbac, proaspăt spălat și răcoros. Am mai stat acolo mai bine de un ceas, povestind vrute și nevrute și nu aș fi vrut să-l las, dar știam că a doua zi frate-meu voia să taie porcul și era mult de lucru, mai ales că nu terminasem de țesut.”