Este titlul celui de-al 17-lea volum al profesorului, scriitorului, omului de teatru Alexandru Jurcan. Un volum de proze, care ilustrează foarte bine realitatea de azi, or, acesta este genul meu preferat de lectură. Fără SF-uri, deși, uneori, textele sale au tendința să depăsească limitele acestei realități. Însă nu din aroganță sau din dorința schimbării stilului, ci pur și simplu pentru a accentua incredibilul ce, încet, dar sigur, începe să domine această lume.

Alexandru Jurcan mereu (m-)a surprins cu modul unic de a vedea și a ”cerne” întâmplările cu care are contact. Am zis nu doar o dată că scriitorii au un magnet pentru întâmplări care mai de care mai perfecte pentru o proză, iar dânsul este un exemplu concret.

Bârfe în autobuz, necesitatea românului de a exagera, de a părea mai bun decât vecinul, problema conviețuirii o viață cu aceeași persoană – ceea ce, aparent, reprezintă o dificultate, credința dusă la extrem, subiecte ce probabil au mai fost abordate. Subiecte ce poate ne duc cu gândul spre banalitate, dar cu toate acestea, Alexandru Jurcan reușește să iasă din banal și să vină cu răsturnări de situație care duc la finaluri pline de tâlc, iar metaforele originale completează perfect această caracteristică scriitoricească.

Însă textele ce în aparență sunt comice, ascund jalea ce ne cutreieră realitatea. Autorul spune în Ceața iubirilor arse: ”Blocul în care locuiesc a crăpat la mijloc”. Ori nu despre despărțire, despre singurătate, despre prăpăstiile pe care oamenii le creează între ei este vorba aici?

”De grinda rece și înaltă atârnă trupul mamei, ca o adiere neprihănită”.

”Prima senzație de plutire mi s-a părut o detașare uimitoare, dulceagă”.

”În infern plouă des”.

”Apoi două tăceri sparte de ogorul săpat de șerpuirea buzelor…”

Tot ceea ce înseamnă sentiment în textele lui Alexandru Jurcan este completat meticulos de ilustrațiile lui Alexandru Bodea.