Căminul – Groază domestică și traume care nu mor niciodată – TIFF 2025

caminul

Prezentat în cadrul TIFF 2025, Căminul (regia Mattias Skoglund) este unul dintre acele filme rare care îmbină horrorul supranatural cu o investigație profund personală a traumelor intergeneraționale. Cu o abordare reținută, aproape intimă, filmul nu caută să sperie prin efecte sau clișee vizuale, ci prin ceea ce lasă nespus: durerea copilăriei, frica moștenită și fantomele care nu stau doar în colțurile întunecate ale camerei, ci și în memorie.

Joel (Philip Oros), muzician ratat și fost dependent, revine în orașul natal pentru a-și interna mama, Monika (Anki Lidén), într-un cămin pentru bolnavii de demență. Ce urmează este o spirală tot mai strânsă de suferință psihologică și tulburare — mama începe să aibă viziuni cu fostul ei soț abuziv, Bengt, și devine violentă. Iar Joel începe să-l vadă și el. Ce e mai real: fantoma tatălui sau amintirea lui?

„Căminul” se înscrie în noua tendință a filmelor horror care explorează bătrânețea și decăderea mintală , dar merge dincolo de metafora facilă. Aici, demența nu este doar un pretext pentru frică, ci o tragedie reală, prezentată cu empatie: uitarea, confuzia, rușinea și neputința locatarilor azilului sunt tratate cu o gravitate sfâșietoare. Pe acest fundal, horrorul se insinuează subtil și neliniștitor.

Reîntâlnirea lui Joel cu Nina (Gizem Erdogan), prietena din copilărie prinsă într-o relație toxică, adaugă filmului o altă nuanță — aceea a salvării reciproce. Împreună, cei doi încearcă să dezlege misterul care pare să bântuie azilul și pe Monika, dar ceea ce descoperă e mai puțin despre spirite și mai mult despre ce rămâne după ani de abuz nerezolvat.

Filmul reușește o performanță rară: să păstreze suspansul și tensiunea chiar și în momentele de aparentă liniște. Regia lui Skoglund și imaginea semnată de Malin LQ folosesc lumina rece a azilului și paleta coloristică sterilă pentru a sugera alienarea. Coloana sonoră a lui Toti Guonason este discretă, dar apăsătoare, ca o respirație grea pe ceafă.

Anki Lidén oferă o interpretare sfâșietoare în rolul Monikăi, oscilând între luciditate și pierdere totală. Iar Peter Jankert, în rolul lui Bengt — abuziv, disprețuitor, cu replici care lovesc ca un pumn în stomac („Întotdeauna am crezut că tu vei muri primul, de SIDA”) — este o prezență care tulbură chiar și atunci când e doar amintită.

În ciuda unui final ceva mai explicit și, poate, mai puțin tensionat decât restul filmului, Căminul rămâne o piesă de cinema care refuză spectaculosul în favoarea neliniștii persistente. Fantoma nu este doar o entitate malefică, ci și trauma transmisă, durerea ignorată, tăcerea dintre frați, absența compasiunii.

„Căminul” este un film despre ce nu moare niciodată cu adevărat — nici în minte, nici în suflet, nici în camerele impersonale ale unei instituții unde se merge să se uite, nu să se vindece.

CITEȘTE ȘI:

Trei kilometri până la capătul lumii – TIFF 2024

Trei kilometri până la capătul lumii – TIFF 2024

Trei kilometri până la capătul lumii

Trei kilometri până la capătul lumii a fost un titlu care mi-a atras atenția. Descrierea acestuia însă nu mi-a spus foarte multe, dar am decis să îi dau o șansă, din două motive. Primul: este românesc, iar în ultimii ani am văzut multe filme românești foarte bune. Al doilea: l-am putut vedea în Piața Unirii, în aer liber. Ador filmele în aer liber, iar TIFF reușește să îmi satisfacă această nevoie la fiecare ediție.

Trei kilometri până la capătul lumii

Trei kilometri până la capătul lumii este un film regizat de Emanuel Pârvu și abordează situația unui tânăr de 17 ani, care provine dintr-o familie amărâtă, dintr-un sat din Delta Dunării. Totul pare bine la început. Adi, care învață la Tulcea, se întoarce acasă pentru vacanța de vară și petrece timp cu părinții și cu prietena lui cea mai bună, Ilinca. Totul pare liniștit, așa cum orice vacanță la țară este, de obicei. Totul se schimbă însă, într-o seară, când Adi este bătut crunt și iese la iveală faptul că tânărul, de fapt, este gay. Viața lui este dată peste cap. Dragostea necondiționată a părinților devine, brusc, condiționată. Se tem de gura lumii. În paralel, poliția investighează cine l-a bătut, dar agresorii sunt copiii celui mai înstărit om din sat, care are rude în posturi cheie la nivelul județului.

Despre ce este vorba, de fapt?

„Trei kilometri până la capătul lumii” abordează o temă care este în continuare sensibilă. Ce ar putea face un tânăr, care este atras de bărbați, în contextul în care familia din care provine este una fără studii? Care trăiește din ce pescuiește tatăl și în care mama este extrem de religioasă?

Reacțiile părinților la aflarea veștii sunt mai mult decât posibile, în orice familie. Tatăl în pedepsește, îi confiscă telefonul. Mama apelează la preot, pentru ce pare a fi o exorcizare. Băiatul este legat, i se pune căluș la gură și are loc slujba. Ulterior, îl închid pe Adi în camera lui, după ce tânărul încearcă să fugă de-acasă.

Între timp, „investigația” cu privire la bătaia pe care a primit-o continuă. Tinerii agresori mărturisesc că l-au bătut fiindcă l-au văzut sărutându-se cu alt băiat. Aici însă, iese la iveală corupția care există încă în țara noastră, mai ales în zonele rurale.

Prietena lui cea mai bună sună la Protecția Copilului, în speranța ca va putea să îl salveze. Ce se întâmplă mai departe? Ei bine va trebui să vezi filmul pentru a afla.

Recomand cu căldură, dacă aveți ocazia, să mergeți să vedeți acest film, care a primit la Festivalul Cannes în acest an premiul Queelr Palm, pentru promovarea diversității.

De ce să vezi filmul?

  • Pentru subiect
  • Pentru peisaje
  • Pentru actori
  • Pentru glumele fine
  • Pentru realitatea pe care o expune

Dacă nu v-am convins, mai jos aveți un teaser: