Când eram mici, aveam un joculeț. În curtea mătușii mele, unde am copilărit, creșteau niște buruieni pe care noi le numeam „minciunele”. Le rupeam cozile și de acolo ieșeau firișoare. Câte firișoare ieșeau din codița unei minciunele, atâtea minciuni spusesem în ziua respectivă. Unii aveam noroc și scăpam fără niciun firicel, dar se întâmpla uneori să fie 5-6 și atunci ajungeam de râsul grupului de copii. Minciuna era ceva urât, ceva rușinos.
Însă, toți mințim. Unii o fac din plăcere, alții suferă de mitomanie, iar alții mint, de cele mai mult ori, pentru a nu-i supăra pe alții. În ceea ce privește ultima categorie, eu sunt de părere că „alții” sunt de vină. Fiindcă n-au știut cum să reacționeze când am greșit.
Nu-mi place să mint. Mi se pare de prost gust, însă și eu o fac, fiindcă uneori sunt nevoită. Îi mint pe cei care nu știu să ierte, care se supără, care nu se pun în pielea mea.
Și unde începe totul? Ei bine, în copilărie. Practic, învățăm de la părinți să mințim. Am stricat o jucărie. Ce s-a întâmplat ultima dată când am stricat? Au fost furioși. Au țipat și s-au supărat. Atunci, mai bine ascund adevărul, care să evit să se supere.
Am luat o notă mică. Ultima dată au fost dezamăgiți, au țipat și nu am mai avut voie să ies cu ceilalți copiii pe afară timp de o săptămână. Mai bine nu le spun de nota mică, cel puțin până iau una mai bună. Dacă mă întreabă, le spun că profesoara nu ne-a corectat textele.
Sunt minciuni aparent, minore, care, teoretic, nu fac rău. Însă noi nu ne dăm seama că de fapt așa se construiește fundația unei serii nenumărate de minciuni. Îmi mint șeful că a întârziat autobuzul și de aceea am întârziat la muncă. Îmi mint partenerul că am stat acasă în pat când de fapt am ieșit cu prietenii la o bere.
Fiindcă ne este teamă de reacțiile pe care le vor avea. Fiindcă, în general, oamenii nu sunt înțelegători cu ceilalți. Își pun propriile nevoi în fața celorlalți și atunci ies la suprafață părți întunecate ale personalității noastre.
De altfel, mințim când suntem întrebați „ce mai faci?”, spunem „bine” de cele mai multe ori fiindcă așa e politicos. Nu îi încărcăm pe alții cu problemele noastre. Mințim când nu ne respectăm promisiunile. Ne mințim prietenii că suntem ocupați, când, de fapt avem doar nevoie de niște timp pentru noi.
Tu când ai mințit ultima dată? Și cum ar fi dacă pentru o zi, pentru 24 de ore, am fi suficient de atenți încât să nu mai spunem nicio minciună? Cred că sufletul nostru ar fi puțin mai ușor.
biancatamas.ro 
Intai si intai, ce este aceea minciuna? Ascunderea adevarului este musai minciuna?
Sa-ti dau un exemplu: un amic isi propusese, si se lauda cu asta, ca nu minte. El spunea, insa, doar franturi de adevar.
Daca-l intreba gagica-sa unde a fost, zicea ca a fost sa-si ajute parintii. Da, fusese acolo, chestia durase 15 minute, restul de 2 ore le petrecuse in alta parte. El, efectiv, nu mintise. Dar nici nu spusese adevarul, ca nu din cauza celor 15 minute intarziase.
Si, atunci, unde e limita? Pe principiul de mai sus as putea sa spun si eu adevarul tot timpul, chiar daca 10% ori 80% din el.
LikeLike
Chiar am citit o cercetare și conform acesteia, o persoană spune în medie de 4-5 minciuni pe zi. Nu cred că putem fără să spunem o minciună. Cred că și ascunderea adevărului e tot un tip de minciună…minciună prin omisiune. Oricum, interesantă abordare, mulțumim pentru articol!
LikeLike