Am plecat singură într-o călătorie (II)

În urmă cu mai bine de o lună am decis să plec singură într-o călătorie care avea, pe lângă relaxare și vizitat, două scopuri importante: să mă regăsesc și să termin de scris romanul pe care l-am început în urmă cu un deceniu.

Am ales să scriu povestea pe blog, din două motive: unul pentru a-l învia (că l-am lăsat să moară undeva prin 2018) și cel de-al doilea, fiindcă experiența a fost extraordinară și nu am vrut să o las să se piardă pe rețelele de socializare.

Așadar, aici începe povestea concediului pe care l-am petrecut singură (aproape, vei vedea mai încolo) și care pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-a schimbat viața, dar m-a ajutat pe mine să mă schimb. Sau, de fapt, să redevin eu. Mă pierdusem undeva pe drum și a fost nevoie de vreo 700 de kilometri cu mașina, cafele, multe pagini scrise, prieteni noi și vechi ca să mă regăsesc.

Odată încheiată excursia, mi-am dat seama că ea a fost formată din câțiva „pași” importanți: lucruri pe care le iubesc la mine, prieteni noi, lucruri pe care nu le iubeam la mine, învingerea fricilor, prieteni vechi și iubirea.

Prima parte a poveștii poate fi citită AICI.

Prieteni noi

Așadar, eram la Mimoza, eram mahmură, muream de foame și tocmai îi spusesem ospătarului că sunt mahmură. Claudiu s-a uitat uimit la mine și a început să râdă.

Continue reading →

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

Nu voiam să plec din țară. Nu voiam să îmi las prietenii și familia, casa de la țară, oamenii zâmbitori, munții, aerul curat, apusurile. Ba mai mult, am militat mereu printre prietenii mei, să nu plece nici ei. Fiindcă noi suntem viitorul, fiindcă încă mai putem face o schimbare. Pe unii i-am convins, cu alții mai vorbesc pe whatsapp. Îmi spun despre dorurile lor, despre singurătatea care îi bântuie acolo, dar nu mai au la ce se întoarce.

Continue reading “România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne” →

Hai să mai luăm oameni sub umbrelă!

efb65b91308ef65d6325a654c793b487 În urmă cu câțiva ani, am cunoscut un om care mi-a schimbat în totalitate perspectiva despre viață și despre propria-mi persoană. Și de atunci am început să fiu mai prietenoasă cu oamenii, să îi ajut, chiar dacă nu îi cunosc. În acea perioadă, luam oameni sub umbrelă când ploua. Mă simțeam atât de bine când îi vedeam uimiți, dar cu zâmbetul pe buze!

Timpul a trecut și am încetat să mai iau oameni sub umbrelă. Am continuat să ajut, dar din ce în ce mai puțin. Fiindcă mă simțeam de cele mai multe ori folosită. Am ajuns să nu mai răspund la mesaje și la telefoane.

Dar azi… am decis că e timpul să continui să îi ajut chiar și pe cei care mă caută doar când au nevoie de ajutor. Azi nu aveam umbrelă. Eram în stație, așteptam autobuzul, când o femeie căruntă, m-a invitat duios să intru și eu sub umbrela ei. Am schimbat câteva vorbe, apoi am așteptat amândouă autobuzul în liniște.

Cât ne costă, de fapt, un gest mic? Cât de mult ne costă să ne punem pentru câteva secunde în locul unei persoane, să vedem că nu ne-ar fi bine să vin în locul lor și să întindem o mână? Aparent, prea mult, fiindcă răutățile sunt la ordinea zilei. Am putea lăsa orgoliul, grijile, problemele și, măcar câteva minute cât așteptăm autobuzul să poftim pe cineva sub umbrela noastră.

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit…

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, aș renunța la alergarea asta după bani, după faimă sau alte lucruri cu care confundăm noi acum viața. M-aș opri în centrul orașului, în mulțime și aș admira oamenii, frumusețea lor, le-aș zâmbi și aș încerca să îmi dau seama ce griji îi frământă.

Mi-aș cumpăra o înghețată și aș savura-o până la ultima picătură, amintindu-mi de înghețata la cornet pentru care adunam bani când eram mică. Aș cumpăra toate florile de la bătrânica din colț și… i-aș cumpăra și ei o înghețată! Apoi am sta de povești.

Mi-aș deregla ceasul de la telefon și nu m-ar mai interesa, nici măcar pentru o secundă cât e ora. Le-aș spune oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc, chiar dacă le-am demonstrat-o în nenumărate rânduri. Tot e bine să auzi, printre griji și probleme, că cineva ți-a dat o bucățică de suflet.

Aș lua un mic dejun, un prânz și o cină în familie și nu aș lăsa să treacă nici măcar o noapte în care să nu dorm lângă sufletul meu pereche.

Aș râde până nu aș mai avea aer și i-aș face și pe ceilalți să râdă.

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, nu aș mai rata nici măcar un apus și mi-aș reciti cartea preferată, în liniște cu un pahar de vin lângă mine.

Dacă aș ști că mai am doar câteva zile de trăit, le-aș mulțumi tuturor oamenilor care au făcut parte din viața mea, că m-au învățat tot ce știu.

Dacă aș ști că mai am doar câteva ore de trăit, le-aș petrece în familie, râzând și jucând cărți.

Dacă aș ști că mai am doar câteva secunde de trăit aș zâmbi și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce a avut viața să-mi ofere.

Timpul nu are răbdare. Secundele trec ca și cum nu ar fi fost și uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Se scurg printre degete și nici nu ne dăm seama. Și ajungem să mai avem puțin timp de trăit și ne întrebăm ce a contat cu adevărat. Dacă am făcut ce trebuia.

Când ai mințit ultima dată?

Când eram mici, aveam un joculeț. În curtea mătușii mele, unde am copilărit, creșteau niște buruieni pe care noi le numeam „minciunele”. Le rupeam cozile și de acolo ieșeau firișoare. Câte firișoare ieșeau din codița unei minciunele, atâtea minciuni spusesem în ziua respectivă. Unii aveam noroc și scăpam fără niciun firicel, dar se întâmpla uneori să fie 5-6 și atunci ajungeam de râsul grupului de copii. Minciuna era ceva urât, ceva rușinos.

Însă, toți mințim. Unii o fac din plăcere, alții suferă de mitomanie, iar alții mint, de cele mai mult ori, pentru a nu-i supăra pe alții. În ceea ce privește ultima categorie, eu sunt de părere că „alții” sunt de vină. Fiindcă n-au știut cum să reacționeze când am greșit.

Nu-mi place să mint. Mi se pare de prost gust, însă și eu o fac, fiindcă uneori sunt nevoită. Îi mint pe cei care nu știu să ierte, care se supără, care nu se pun în pielea mea.

Și unde începe totul? Ei bine, în copilărie. Practic, învățăm de la părinți să mințim. Am stricat o jucărie. Ce s-a întâmplat ultima dată când am stricat? Au fost furioși. Au țipat și s-au supărat. Atunci, mai bine ascund adevărul, care să evit să se supere.

Am luat o notă mică. Ultima dată au fost dezamăgiți, au țipat și nu am mai avut voie să ies cu ceilalți copiii pe afară timp de o săptămână. Mai bine nu le spun de nota mică, cel puțin până iau una mai bună. Dacă mă întreabă, le spun că profesoara nu ne-a corectat textele.

Sunt minciuni aparent, minore, care, teoretic, nu fac rău. Însă noi nu ne dăm seama că de fapt așa se construiește fundația unei serii nenumărate de minciuni. Îmi mint șeful că a întârziat autobuzul și de aceea am întârziat la muncă. Îmi mint partenerul că am stat acasă în pat când de fapt am ieșit cu prietenii la o bere.

Fiindcă ne este teamă de reacțiile pe care le vor avea. Fiindcă, în general, oamenii nu sunt înțelegători cu ceilalți. Își pun propriile nevoi în fața celorlalți și atunci ies la suprafață părți întunecate ale personalității noastre.

De altfel, mințim când suntem întrebați „ce mai faci?”, spunem „bine” de cele mai multe ori fiindcă așa e politicos. Nu îi încărcăm pe alții cu problemele noastre. Mințim când nu ne respectăm promisiunile. Ne mințim prietenii că suntem ocupați, când, de fapt avem doar nevoie de niște timp pentru noi.

Tu când ai mințit ultima dată? Și cum ar fi dacă pentru o zi, pentru 24 de ore, am fi suficient de atenți încât să nu mai spunem nicio minciună? Cred că sufletul nostru ar fi puțin mai ușor.

sursă foto

Când te simți în siguranță?

Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo

Mama e iubire

Multă vreme m-am gândit că nu vreau să fac copii fiindcă nu vreau să plâng cât a plâns mama din cauza mea sau a fratelui meu. Și m-am urât și mă urăsc de multe ori pentru asta. Dar oricât a plâns, mereu și-a șters lacrimile și a continuat să ne iubească din tot sufletul. Cred că acesta este cel mai frumos lucru la ea. Că oricât ar fi de obosită, de tristă, de stresată, izvorul ei de iubire pentru noi nu seacă niciodată.

Azi e ziua ei, împlinește o vârstă frumoasă și de 24 de ani îmi suportă toate toanele și toate obrăzniciile. Și mă enervez de multe ori pe ea când mă ceartă sau nu ascultă sau se supără. Dar la sfârșitul zilei, când îi povestesc ce am mai făcut și aud dorul și mândria din glasul ei, nu am cum să nu fiu fericită. Fiindcă e mama și ea însăși e iubire.

Mă întristez atât de tare când îi aud pe alții zicând ”o urăsc pe mama”. Fiindcă mă gândesc că ea mi-a dat viață, ea m-a purtat lângă inima ei timp de nouă luni, s-a chinuit cu durerile nașterii, m-a învățat primele cuvinte, mi-a deschis ochii în ceea ce privește lumea. Apoi s-a trezit dimineața la 5 să vină să mă ducă acasă de la vreun majorat și a suferit în tăcere lângă mine când vreun băiat mi-a frânt inima. Ce mamă și-ar dori să își vadă copilul suferind? A lucrat zile și nopți ca eu să am mâncare pe masă, haine, să călătoresc, să văd lumea. Cum să îți urăști mama?

Mama a fost alături de mine în cele mai triste, dar și cele mai fericite momente ale mele. Și deși am avut și am o mulțime de prietene cu care îmi împărțeam secretele, mă bucur că am ajuns să realizez că de fapt ea e cea mai bună confidentă.

Mama e cel mai harnic om pe care îl cunosc. Nu am auzit-o niciodată zicând că îi e lene și, deși lucrează mult mai mult decât mine. Și deși lucrează atât, tot găsește energia necesară să îmi facă mâncarea mea preferată sau să mă mângâie pe spate când am nevoie de afecțiune.

Mama m-a susținut în nebunia mea cu scrisul, deși îi este teamă că nu mă voi mărita niciodată. ”Voi scriitorii sunteți toți suciți”, îmi mai spune ea câteodată. Dar pentru asta, la lansările mele de carte plânge de bucurie și ține cărțile și revistele în care mi-au apărut creațiile la ea la muncă, să se poată lăuda cu ele.

Mama e mereu sufletul petrecerii. Oricât ar fi de obosită, nu spune niciodată ”nu” unui chef bun și dansează până nu o mai țin picioarele. Lucru care îl cam enervează pe tata, că el nu e prea dansator de felul lui. Mie mereu mi-a plăcut să merg la petreceri cu ai mei, fiindcă am știut că dacă ea e acolo, distracția e garantată.

Mama are un suflet bun și ajută mereu pe toată lumea. Vrea să le fie bine tuturor oamenilor din jurul ei. Mama râde din orice și asta mă face extrem de fericită. Fiindcă viața ei a fost plină de greutăți, dar tot i-a rămas atât de mult optimist în suflet încât să râdă cu o poftă molipsitoare. Și sincer? Mă bucur că am moștenit de la ea sufletul și talentul de a râde până nu mai am aer. Îmi face viața mult mai frumoasă.

La mulți ani, tu, mami, tu! Că știu că vei citi și știu că vei plânge. Te iubește Bia din toată inimioara ei!