Prezentat în cadrul TIFF 2025, Căminul (regia Mattias Skoglund) este unul dintre acele filme rare care îmbină horrorul supranatural cu o investigație profund personală a traumelor intergeneraționale. Cu o abordare reținută, aproape intimă, filmul nu caută să sperie prin efecte sau clișee vizuale, ci prin ceea ce lasă nespus: durerea copilăriei, frica moștenită și fantomele care nu stau doar în colțurile întunecate ale camerei, ci și în memorie.
Joel (Philip Oros), muzician ratat și fost dependent, revine în orașul natal pentru a-și interna mama, Monika (Anki Lidén), într-un cămin pentru bolnavii de demență. Ce urmează este o spirală tot mai strânsă de suferință psihologică și tulburare — mama începe să aibă viziuni cu fostul ei soț abuziv, Bengt, și devine violentă. Iar Joel începe să-l vadă și el. Ce e mai real: fantoma tatălui sau amintirea lui?
„Căminul” se înscrie în noua tendință a filmelor horror care explorează bătrânețea și decăderea mintală , dar merge dincolo de metafora facilă. Aici, demența nu este doar un pretext pentru frică, ci o tragedie reală, prezentată cu empatie: uitarea, confuzia, rușinea și neputința locatarilor azilului sunt tratate cu o gravitate sfâșietoare. Pe acest fundal, horrorul se insinuează subtil și neliniștitor.
Reîntâlnirea lui Joel cu Nina (Gizem Erdogan), prietena din copilărie prinsă într-o relație toxică, adaugă filmului o altă nuanță — aceea a salvării reciproce. Împreună, cei doi încearcă să dezlege misterul care pare să bântuie azilul și pe Monika, dar ceea ce descoperă e mai puțin despre spirite și mai mult despre ce rămâne după ani de abuz nerezolvat.
Filmul reușește o performanță rară: să păstreze suspansul și tensiunea chiar și în momentele de aparentă liniște. Regia lui Skoglund și imaginea semnată de Malin LQ folosesc lumina rece a azilului și paleta coloristică sterilă pentru a sugera alienarea. Coloana sonoră a lui Toti Guonason este discretă, dar apăsătoare, ca o respirație grea pe ceafă.
Anki Lidén oferă o interpretare sfâșietoare în rolul Monikăi, oscilând între luciditate și pierdere totală. Iar Peter Jankert, în rolul lui Bengt — abuziv, disprețuitor, cu replici care lovesc ca un pumn în stomac („Întotdeauna am crezut că tu vei muri primul, de SIDA”) — este o prezență care tulbură chiar și atunci când e doar amintită.
În ciuda unui final ceva mai explicit și, poate, mai puțin tensionat decât restul filmului, Căminul rămâne o piesă de cinema care refuză spectaculosul în favoarea neliniștii persistente. Fantoma nu este doar o entitate malefică, ci și trauma transmisă, durerea ignorată, tăcerea dintre frați, absența compasiunii.
„Căminul” este un film despre ce nu moare niciodată cu adevărat — nici în minte, nici în suflet, nici în camerele impersonale ale unei instituții unde se merge să se uite, nu să se vindece.
CITEȘTE ȘI:







