Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc

Andrei este oltean, a terminat liceul în Târgu Jiu la secția matematică-informatică și, deși s-a pregătit intens pentru arhitectură, s-a îndrăgostit de teatru și a ales să studieze regia, în ciuda măștilor pe care le poartă oamenii cu care lucrează, nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi. Acum este doctorand, iar când nu învață sau lucrează la lucrarea de doctorat, regizează.

1459691_10208581192026048_6864596447076277413_n

”La teatru vezi încontinuu atâtea măști, chiar și la oamenii cu care crezi că o să comunici, fiind foarte greu să îndepărtezi straturile de machiaj care au intrat atât de puternic în psihicul lor, având un construct foarte puternic despre cum trebuie să arate (să fie) pe scenă. Asta e o constantă de care mă izbesc de multe ori. Este o generalitate despre actori și o provocare pentru regizor”, explică Andrei.

Continue reading “Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc”

Nu am putut să mă pun cu îngerii!

nutepunePentru un început formal voi spune că aseară, în Sala Mare a Teatrului Național din Cluj-Napoca, a avut loc premiera spectacolului Nu te pune cu îngerii sau Miorița Reloaded, scrisă de Flavius Lucăcel și regizată de Cristi Nedea, care s-a jucat cu casa închisă.

Spectacolul a fost pus la cale de Mario Dance Atelier și, sinceră să fiu am fost puțin sceptică, mai ales din cauza lui Bogdan Rădulescu. Pe Adrian Cucu îl văzusem deja în Sânziana și Pepelea, Cei doi gentlemeni din Verona, Visul unei noapți de vară și a ieșit în evidență cu umorul său, atitudinea degajată și talentul de a improviza. Alexandra Tarce deja era pe lista preferatelor mele după rolul extraordinar în piesa scrisă de Radu Țuculescu, Bravul Nostru Micșa, iar jocul impecabil al Ramonei Dumitrean nici nu mai trebuie descris. Însă pe Bogdan Bob Rădulescu l-am văzut doar în emisiuni, dar scena și platoul sunt total diferite, cel puțin din punctul meu de vedere. Însă de cum a intrat pe scenă, deja mi-a dispărut orice prejudecată, observându-se naturalețea cu care intrase în pielea personajului. Prietenia ce îl leagă de Cucu și-a pus amprenta asupra relației dintre cele două personaje, reușind să facă o echipă dinamică, să se ajute, să improvizeze frumos, chiar dacă pe alocuri au uitat din replici.

Subiecte actuale, oameni cu funcții care fac afaceri ilegale, suflete care doresc izbăvirea, crime, șantje și un strop de… spiritualitate, așa cum îmi place mie, adică apare și un înger care încearcă să facă ordine în tot haosul lumesc. Simpaticii dansatori de la Mario Dance Atelier au creat o atmosferă realistă și, nu-l cunosc, dar vreau să-l felicit pe băiatul acela care s-a prefăcut mort jumătate de oră. Mi s-a părut cel mai dificil rol, pe bune.

Replici savuroase, glume inedite, lecții de viață, un amalgam superb care a situat Nu te pune cu îngerii în topul favoritelor mele și de departe cea mai bună piesă pe care am văzut-o anul acesta. Însă… însăăă, cireașa de pe tort a fost muzica. Superbele melodii ale lui Argatu au răsunat în Teatrul Național, fapt pentru care m-am îndrăgostit și mai tare de acest spectacol.

”12 oameni furioși” degeaba…

12 OAMENI FURIOSI afisSâmbătă, 28 februarie, în sala mare a Teatrului Național s-a jucat premiera spectacolului 12 oameni furioși în regia lui Tudor Lucanu, tânăr, dar care promite multe. Numărul oamenilor cu funcții sau fără, de cultură sau nu care așteptau nerăbdători în fața teatrului era depășit doar de numărul ghioceilor aduși de… negustori cinstiți, sperând că vor forța puțin primăvara.

Într-o încăpere sobră, cu ferestre mari, intră doisprezece oameni ce urmează să hotărască soarta unui tânăr de optsprezece ani, acuzat că și-a ucis tatăl. Probele, martorii, declarațiile, toate sugerează că este vinovat. Aparent, jurații nu vor avea mult de dezbătut. Însă votul trebuie să fie unanim, iar din doisprezece persoane, una singură are îndoieli, ceea ce duce la discuții aprinse și la răsturnări de situație.

Începutul a fost unul lent, actorii intrând oarecum debusolați pe scenă, încercând să simuleze încredere, însă, aparent emoțiile se conturează prin timpi morți, probleme cu replicile și multe discuții cu spatele la public ce se aud în surdină. Ovidiu Crișan, președintele juriului, se mulează bine în rolul de lider autoritar, reușind astfel să pună lucrurile în mișcare.

Juratul 8, Matei Rotaru, cel care îl consideră pe acuzat nevinovat, este un ”predicator cu glas mieros”, descriere precisă făcută de un alt coleg. El este primul care are curajul să dezmintă acuzațiile, reușind să ignore presiunea la care îl supun ceilalți. Prestația lui Matei Rotaru a fost cu efect însă nu i-ar fi stricat puțin mai multă spontaneitate.

Pe măsură ce povestea evoluează, personajele, pe rând, prind contur și se individualizează. Juratul 12, Emanuel Petran lucrează în publicitate și este mereu nehotărât. Juratul 8 este arhitect, motiv pentru care fiecare argument adus este calculat cu foarte mare precizie, iar Juratul 3, Ionuț Caras, se implică în totalitate în caz, devine treptat din ce în ce mai nervos, reieșind că implicarea emoțională se datorează unor frustrări personale. Cornel Răileanu, un adevărat veteran al Teatrului Național, joacă impecabil, cu o naturalețe incredibilă și creează o legătură strânsă cu personajul. ”Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască, și noi începem să ne recunoaștem în cei 12” explică Tudor Lucanu, iar regăsirea aceasta nu poate sugera altceva decât că… justiția nu e atât de oarbă pe cât se spune. Atâta timp cât jurații asociază detaliile cazului cu detalii din viața lor, nu poate exista obiectivitate.

Mișcarea scenică de multe ori a părut forțată, într-o încercare disperată parcă de a umple un gol, însă situația a fost echilibrată de glume foarte bune, spuse în cele mai potrivite momente. Argumentele au fost multe, certurile și mai multe, însă în final, verdictul a fost anunțat: NEVINOVAT!

Cei doisprezece oameni au fost furioși degeaba, mult prea devreme… ar fi fost frumos ca tensiunea din încăpere să crească treptat, până la momentul final care a fost prea brusc și a lăsat spectatorii dorind, poate, o explicație.

Făcând comparație cu spectacolul cu care regizorul a debutat acum trei ani și acesta, pot spune cu convingere ca va câștiga detașat cel cu comedia neagră, Bravul nostru Micșa, scrisă de Radu Țuculescu, căci este vorba de spectacol, de concepție scenică, de dinamică. Fiindcă dinamica este, în primul rând, ceea ce lipsește celor 12 oameni, însă Tudor Lucanu este o mare speranță a teatrului românesc și cu siguranță nu va înceta să ne surprindă plăcut.

*Articol publicat în revista Tribuna, în numărul din 1-15 aprilie 2015