N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică

M-am născut iarna, dar nu mai țin minte dacă era zăpadă. Nu aveam ochii de acum. Am învățat să vorbesc, să merg, să scriu și să citesc.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut o cea mai buna prietenă la grădiniță. Genul acela de prietenă după care te formezi ca și om, cu care treci alături prin majoritatea primelor dăți, care mereu avea un sfat, chiar dacă habar nu avea cu ce se mânca viața. Ne cumpăram haine la fel și fugeam fără să vrem de-acasă spre îngrijorarea părinților.

Apoi am mai crescut puțin.

Am avut primul sărut la țară, pe o băncuță din lemn căreia i se rupsese spătarul, între doi copaci… de care or fi fost? Cred că doar ei se știu. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem până atunci. Sau poate doar sărutul l-a făcut mai frumos. Două zile mai târziu fura primul sărut al altei fete. Însă nu țin minte dacă am fost supărată.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut cel mai bun prieten și prima iubire în același an. Din frageda-mi neștiință, erau două persoane diferite. Mult mai târziu am învățat că omul pe care-l iubești și care te iubește trebuie să-ți fie cel mai bun prieten. Și aveam atât de multă iubire și speranță-n suflet încât dădeam și parcă nu se mai termina. Pierdeam nopți întregi privind stele și ascultând cântările vântului. Muzica ne făcea sângele să vibreze și era prea mult fum de țigară în jur uneori. Dar era fericire și erau zâmbete calde.

Apoi am crescut puțin mai mult și am fost dezamăgită.

Mi-am lăsat bucăți din suflet în toți oameni care se apropiau de mine. Și încet, rând pe rând, au început să plece cu ele. Să mă dezbrace. Mi-am aruncat prima iubire, m-a uitat cel mai bun prieten. Cea mai bună prietenă  și-a găsit o alta, după cine știe ce considerente. Alții mi-au transmis că joc teatru și unul prost fiindcă s-au prins. O alta ne-a aruncat prietenia pentru un bărbat cu care-și petrece nopțile plângând.

Mi-am cunoscut a doua iubire care m-a învățat să las orgoliul la o parte și apoi m-a lăsat ”să cresc” fără el și fără singura mea armă de apărare.

Apoi am mai crescut puțin.

Am ajuns la facultate și am sperat la oameni noi, la suflete noi, la valori și principii împărtășite. Am dat de varietate, însă m-am lovit de prea multă răutate. Am învățat că oamenii se pot mânca între ei. Au trecut trei ani și zeci de prietenii care promiteau veșnicia.

Apoi am mai crescut puțin.

Au interevenit orgolii, invidii și promisiuni de care nu ne-am ținut. A intervenit și moartea. N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică.

Și-așa, oamenii pe care îi vedeam alături la nunta mea, la botezul primului copil, la primele fire de păr albe s-au împuținat, până am ajuns să văd un viitor tare însingurat. Uneori mă mai încumet să iubesc, și să-i las să intre… apoi, cred că… fără să vreau, îi alung ca să nu mă fărâmițeze.

poză