Ioan Rochlitz – ”Știință, cultură și sport”

Duminicile în Huedin poartă o liniște apăsătoare. Oamenii ies de la biserică și iau prânzul împreună cu familia. Un obicei practicat de toți credincioșii. Rar vezi câte un licean mergând agale spre vreo cafenea din centru sau vreun câine ce caută mâncare. Pe una dintre străzi, cea care parcă duce spre începutul lumii unde ai crede că timpul stă în loc, spre Beliș, Răchițele sau Mărgău, o poartă din lemn masiv respiră greu când o deschizi. În curte câteva frunze îmbătrânite își mai fac veacul, adunând fire de praf. Pe pervazul geamului de la etaj trei pisici, albe cu câte un ochi negru, studiază somnoroase mișcarea din curte.

Am urcat scările din beton și am ajuns în sufragerie unde familia lua masa… doar e duminică. Acolo era Ioan Rochlitz, la masă, savurându-și mâncarea. S-a ridicat cu greu și a pornit spre camera cu pian. Fiica dânsului ne-a urmat cu câte o cană de ceai, în cazul în care ar fi fost vreo problemă de comunicare. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor.

”Nu mulțumesc, mă descurc” mi-a răspuns, zâmbind sincer și continuându-și cu greu drumul. Ducea nouăzeci și una de primăveri în spate.

Trecând din sufragerie înr-un coridor, și acolo parcă timpul stătuse în loc. Pereții erau plini cu afișe și premii de la toate concursurile de tenis la care a participat vreodată: Mara și Castanelor (Baia Mare), în Oradea, Ungaria, unele fiind chiar de acum două-trei decenii.

”Știință, cultură și sport, asta a fost deviza lui în viață” specifică fiica acestuia.

S-a așezat la pian și a început să-mi povestească. S-a născut în 1923 în Zalău, într-o familie de intelectuali, iar cu toate că în acea perioadă în România tenisul nu era atât de cunoscut, mama sa îl practica și i-a insuflat această iubire, dar și cea pentru pian. Tatăl era inginer la CFR, iar în timpul liber îi plăcea să picteze. Pe un perete stă un tablou în care mama sa este așezată la pian, acesta fiind semnat de pictorul familiei.

A studiat medicina la Târgul Mureș, dar iubirea pentru muzică l-a îndemnat să încerce și altceva. Astfel, a dat examenul pentru admitere la Conservator.

”Ce, un viitor medic vrea Conservator? Pentru ce? m-au întrebat. M-au respins de trei ori, dar a patra oară am intrat cu notă maximă” îmi povestește Ioan Rochlitz.

Având de ales între Turda și Huedin pentru a profesa medicina, a ales Huedinul, deoarece, fiind situat la poalele Vlădesei, aerul era mai curat. Asta se întâmpla în 1952, an în care a cunoscut-o și pe Judith, cu care a ales să împartă totul, cea care avea să-i fie soție. Însă viața i-a fost plină de surprize. Și-a pierdut mama din cauza unei gripe, fiindcă încă nu era antibiotic, iar tatăl a fost împușcat de nemți, fiindcă a refuzat să dea planurile pentru viaductele din zona Meseșului.

Cu toate că medicina și pianul îi ocupau cea mai mare parte a timpului, nu a uitat de prima iubire, și anume tenisul. De aceea, la scurt timp după ce a ajuns în Huedin, a propus construirea unui teren de tenis. Acolo, în zeci de ani, a antrenat sute de campioni. O făcea din plăcere, de aceea, de multe ori nici nu a cerut bani.

”A fost om între oameni. Nu s-a ținut domn. Era antrenor, dar mătura și terenul” îmi explică fiica.

Era trecut de optzeci de ani când a participat la ultimul său concurs de tenis la Campionatul Internațional de Tenis pentru Seniori al Ungariei. A continuat însă să joace din plăcere și să-i învețe pe alții până la vârsta de optzeci și opt de ani. De aceea, diplomele acoperă aproape în întregime pereții camerei cu pian, printre acestea, câteva ieșind mai tare în evidență: ”Diplomă de excelență pentru sprijinul acordat tenisului românesc”, ”Diplomă pentru cetățean de onoare al Huedinului” și, desigur, premiul de la ultimul său concurs.

Acum însă, pentru a trece timpul, cântă la pian. L-am rugat să-mi facă o demonstrație. Și-a pregătit caietul cu partituri, iar degetele îmbătrânite au început să alerge pe clape, iar Ioan Rochlitz a întinerit în fața ochilor mei. Era acum în lumea lui, a notelor muzicale…

”Cântă în fiecare zi câte patru-cinci ore. Nu are nevoie de nimic, doar de un radiator lângă picioare. Oamenii mereu se opresc sub balcon să-l asculte” îmi șoptește fiica lui.

La plecare mi-a atras atenția o rachetă de tenis veche, căreia îi lipsea racordajul. A fost păstrată, deși nu mai putea fi folosită. Am ajuns să cred că la asta se referă pasiunea. Cu toate că Ioan Rochlitz nu a mai putut juca tenis, iubirea pentru acest sport nu a încetat nici o clipă.

La câteva săptămâni după ce l-am cunoscut, Ioan Rochlitz a încetat din viață, dar și-a lăsat amprenta pe generații întregi, atât cele pasionate de tenis, cât și de pian.