Mamă, iartă-mă că am murdărit peretele

Zilele acestea sunt la Huedin. Păzesc bunica, fiindcă ai mei sunt plecați în concediu, iar dintre mine și fratele meu, eu am șansa să pot lucra și remote.

Sau ea pe mine, că dacă ies pe poartă, în secunda doi mă și sună să mă întrebe ce fac.

În rest, nu ne prea intersectăm. Eu sunt la etaj, ea la parter. Dar mie nu îmi place să dorm singură, sunt și răcită și mi-a fost destul de greu să adorm azi-noapte. Pe la ora 3, am simțit că vine Ene pe la gene, așa că m-am pus să dorm. Nu au trecut treizeci de secunde, că aud un țânțar cum îmi bâzâie pe la ureche. Mă ridic din pat. Aprind lumina, îl văd. Până m-am învârtit să găsesc o unealtă cu care să îl trimit pe lumea cealaltă, a dispărut. Așa că m-am pus ca un yoghin în pat și am așteptat, uitându-mă pe pereți.

Continue reading “Mamă, iartă-mă că am murdărit peretele”

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

La Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca profesorii își doresc ca cei mici să învețe, să știe cât mai multe lucruri. Aici, amenințarea cu notă mică nu este crezul suprem.

„Scopul nostru nu este acela de a-i pedepsi pe copii, de a le da note mici, de a-i face să nu mai aibă încredere în ei, să considere că sunt incapabili. Scopul nostru este acela de a-i educa, de a-i învăța cât mai multe lucruri. Noi nu vrem să îi surprindem cu lecția neînvățată, ci vrem să îi ajutăm să învețe lecția”, a spus o profesoară care predă la Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu.

Aceștia sunt primii pași spre un sistem educațional normal, în care elevul nu trebuie să se teamă de note, de dezamăgirea părinților, de pedepsele acestora. Elevul are cu adevărat șansa să învețe. Testele nu se dau neanunțate. Nu există noțiunea de test-fulger, pe care mulți profesori încă îl practică, pentru a vedea cât de bine stăpânește copilul informația. Or, la prima oră într-o zi de luni, un test fulger arată doar cât de buimac este un elev care timp de 2 zile nu a fost sub presiune constantă și a avut timp să se relaxeze.

Spuneam că este un prim pas spre civilizație, nu? Ei bine, la doar câteva zeci de kilometri distanță, la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, profesorii îi ascultă pe copii din lecții pe care nici măcar nu le-au predat.

Un profesor care a predat la același liceu, s-a pensionat recent. Își învăța copiii să iubească materia pe care o preda. Nu le dădea note mici, nu țipa la ei dacă nu știau lecția.

„Trebuie comunicat cu elevul. Poate în ziua aceea îl doare capul, poate nu a dormit bine, poate are probleme în familie. Discut cu el și îi dau șansa să răspundă ora viitoare”, a spus profesorul în nenumărate rânduri.

De asemenea, găsea mereu noi metode prin care să le stârnească elevilor curiozitatea: muzică, joculețe, glume. Însă niciun alt profesor nu a fost curios să învețe de la el, să preia puțin din acest stil de predare.

Un alt caz, la același liceu. Un profesor, supărat că niciunul dintre elevii clasei la care predă nu a ales să dea bacalaureatul din materia lui, se răzbună printr-o atitudine de batjocură, prin examinări dificile și prin foarte multă presiune.

Și uite așa este un pas înainte și trei înapoi, în acest caz. Nu avem cum să evoluăm dacă nu privim altfel, dacă elevii trăiesc în teamă. Se poate respect și fără teamă. E simplu. Însă mulți dintre profesori aplică ceea ce au învățat: adică dictatura. Însă stau și mă gândesc uneori, ce satisfacție simte un profesor la sfârșitul orei când pleacă și îi lasă pe copiii năuciți, cu prea multe semne de întrebare, în loc să îi lase cu câteva noțiuni noi, pe care le-au înțeles și pe care vor putea să le folosească și peste câțiva ani. Cum se simt când o nouă generație a absolvit, dar niciunul dintre elevi nu va spune despre ei că sunt profesorii lor preferați?

Ioan Rochlitz – ”Știință, cultură și sport”

CAM00210Duminicile în Huedin poartă o liniște apăsătoare. Oamenii ies de la biserică și iau prânzul împreună cu familia. Un obicei practicat de toți credincioșii. Rar vezi câte un licean mergând agale spre vreo cafenea din centru sau vreun câine ce caută mâncare. Pe una dintre străzi, cea care parcă duce spre începutul lumii unde ai crede că timpul stă în loc, spre Beliș, Răchițele sau Mărgău, o poartă din lemn masiv respiră greu când o deschizi. În curte câteva frunze îmbătrânite își mai fac veacul, adunând fire de praf. Pe pervazul geamului de la etaj trei pisici, albe cu câte un ochi negru, studiază somnoroase mișcarea din curte.

Continue reading “Ioan Rochlitz – ”Știință, cultură și sport””

Ce se va-ntâmpla cu Troița?

troita

Era o vreme, nu cu mult înaintea ca Facebook-ul să devină atât de necesar, când, la mine în oraș, Troița din centru era locul de adunare a tinerilor, cu mic cu mare. Seara trebuia mers din timp pentru a prinde loc pe o bancă, iar dacă întârziai, te legai de vreun grup deja ajuns acolo. La troiță se vorbea, se râdea, se spărgeau semințe de zor. Cojile ajungeau uneori pe jos, alteori în coșul de gunoi. Iar acolo se aflau toate noutățile din oraș. Cine la ce liceu sau facultate a intrat, cine s-a despărțit, cine s-a împăcat, cine se îmbracă bine și cine nu.

Apoi internetul ne-a acaparat cu totul, iar Troița a rămas singură, dezbrăcată, fără niciun râset care să-i acopere singurătatea. Ne-am putea gândi că lumea e plecată la bunici, la mare, în străinătate, dar apoi realizăm că de fapt, toți stau închiși în casă, sparg semințe în pat, aflând de pe Facebook tot ce ar fi aflat la Troiță. Însă nu este nevoie să interacționezi, să te grăbești să prinzi loc pe bancă, să vezi și să atingi alte suflete. Pe Facebook află acum cine e cu cine, aici sunt certuri, împăcări, aici fiecare își povestește vacanțele… totul.

 

Foto: Lonay Arthur