Stăteau la o cafea, ca pe vremuri, când nu era totul atât de complicat. Când zâmbetele erau la fiecare înghițitură și plata facturilor părea o idee mult prea îndepărtată pentru a le da bătăi de cap. Însă discuțiile se conturau de multe ori, în discuții de suflet, cu care te hrănești, așa, fără filozofii concrete cum sunt ele. Ea își aprinde o țigară. Ceva Dunhill subțire, perfect de elegante pentru mâinile ei mici.
-Spune-mi, ai și tu vreodată sentimentul ăla care te ține legată de un om? Că ai impresia că poți învăța ceva de la el sau că împreună ați putea trăi ceva frumos, că ați putea avea o prietenie foarte faină?
-Da, a răspuns cealaltă.
Și pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea, încercând să pună amândouă în ordine gândurile pe care, parcă această întrebare le-ar fi dezordonat.
-Cu toți oamenii în general, a continuat ea. Asta-i problema mea. Și de aia profită ceilalți. Am observat că am o problemă cu triatul și că iert prea mult. Dar continuă. Ce vrei să spui?
Țigara era pe jumătate fumată. Cu gesturi iuți, perfect în concordanță cu personalitatea ei. Fata cu Dunhill-ul și-a continuat ideea:
-Asta încerc să remediez la mine… Vorbesc despre el, știi tu care. Același. Aș vrea să șterg senzația asta care mă tot leagă de el. E sentimentul ăla… hai să-i zicem, un al șaselea simț, care îmi tot spune că ne așteaptă ceva extraordinar. Sau cel puțin ceva. Nu îl mai iubesc. Am avut timp să las asta în urmă. Dar căcatul ăla de sentiment e prea puternic și mă scoate din minți că nu îl pot depăși.
Ea a privit-o gânditoare și cu un zâmbet șiret, zâmbet care spune totul despre ele. Spune că se cunosc, că a trecut atâta timp și nimic din ce gândește sau simte cealaltă nu le mai surprinde.
-Eu îți zic părerea mea, de care oricum nu vei asculta. Am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă. Sunt așa cum sunt în esență. Estență pe care ajungem să o cunoaștem în cele din urmă. Și eu am uneori feeling-ul ăla de care zici. Că ar putea fi ceva grozav. Însă degeaba… chiar dacă sufletele se potrivesc, nu înseamnă că personalitățile se potrivesc, explică ea, știind că a fost ascultată doar pe jumătate, în timp ce privirea prietenei sale a zburat undeva pe cealaltă parte a trotuarului, în încercarea de a vedea ceva prin miopia ei.
-Dar ai crede că atunci când sufletele se potrivesc, parcă poți remedia personalitatea… dar această concepție e total greșită.
-Nu o să te iubească niciodată așa cum ar trebui sau cum ai merita. E vorba de un cerc. Pune-l la test. Primește-l înapoi. Vei vedea că vei ajunge peste câteva luni, tot aici, cu mine la o cafea, cu țigara aia nenorocită între degete și te vei întreba cu ce ai greșit tu, când de fapt, el e cel care nu are suficientă emancipare emoțională. Trebuie să învățăm amândouă să triem oamenii, frate. Adică, de ce să duci în spate o relație, indiferent de care, în care totul e tensionat? Îți faci nervi, te consumi aiurea. Când există relații de sine stătătoare, pe care nu trebuie să le împingi de la spate, care își urmează fluxul continuu, așa cum face a noastră?
Era cam revoltată. Se aprinsese, cum obișnuia să o facă, dar s-a relaxat repede. Oamenii nu merită mereu atâta agitație.
-Dar sunt foarte rare. Ai mai întâlnit în ultimii 5 ani o asemenea relație cu cineva nou? Că putem vorbi două luni încontinuu, cinci deloc, iar în cea de-a opta lună vorbim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Revenim la cursul normal.
-Doar una. Restul sunt cele dinainte, din firava adolescență, care se păstrează, fiindcă nu știm unde am fi unii fără ceilalți.
-Din firava pruncie!
Iar râsete s-au așternut peste cafelele lor în acea dimineață însorită de septembrie.
biancatamas.ro 