Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți”

Justin Dumitru are 21 de ani, dar se poate lăuda cu o experiență bogată în ceea ce privește lectura și poezia. Aș avea curajul să spun că, poate, este unul dintre acele suflete bătrâne, prins într-un trup tânăr. Însă asta este doar o speculație. Ce este concret, este că Justin studiază în prezent la Facultatea de Teologie din București și la ASE. Chiar dacă este această discrepanță imensă între cele două domenii, el consideră că au fost alegeri inspirate. A început să cocheteze cu scrisul pe la paisprezece ani, pentru ca să ia cuvintele în serios cu adevărat, trei ani mai târziu.

A publicat două volume: ”Black Aphrodisiac” (ed. Tracus Arte) și ”dinții care scrâșnesc refuzul” (ed. Charmides).

 

Câtă literatură trebuie consumată ca un om simplu, fără mari pretenții scriitoricești, să poată scrie ceva pertinent pentru ceea ce se gustă azi?

Nu cred că pot situa cantitatea printre cele mai mari ambiții. Desigur, având cât mai multe lecturi în spate se pot contura mult mai ușor anumite cadre pentru un joc ce pare să aibă o mulțime de reguli și totuși niciuna. Unui novice nu i se poate impune din capul locului citește asta și după cealaltă, și dacă nu urmezi rețetarul cu care m-am format eu sau altul nu obții un rezultat bun. Poezia, după părerea mea, în contrarietate cu a multor teoreticieni poetici galanți, nu e ca alfabetul standard, deși în alte domenii cam asta ar fi condiția. Fiecare poet își descoperă un alfabet, cu toate că la început bâiguie după ceva exploziv și așază la marginea lecturilor o compilație de stiluri dintre cele mai bine cotate, să spun așa. Mai târziu își dă seama că pentru a fi un poet agreabil e suficient, însă pentru a impune o direcție nouă are abia un șiret de pantof. În poezie poți valsa direct cu litera X sau Z, dacă ai sânge în vână. Cred că mai degrabă contează efectul primului contact cu autorul care te-a aruncat pe drumul acesta, și mai puțin cum ai dat gata cinci rafturi de poezie universală și încă vreo două de poezie contemporană.

Tu, poți aproxima câtă poezie ai citit până la această vârstă care, iată, încă reprezintă stadiul formării tale? Și, ca să vin în continuarea răspunsului tău, ce autor te-a aruncat pe drumul poeziei?

Nu pot aproxima, am citit poezie de peste tot. În liceu, îndeosebi, literatura a ocupat o poziție strategică în devenirea mea, iar poezia era în frunte, teatrul și el acolo. Pe Ionesco l-am descoperit prin a 10a, imediat după ce îmi căzuse în mâini Iona a lui Sorescu. A fost suficient să prind câteva lecturi gigantice ca să îmi crească apetitul năsățios de a devora ce-i mai bun. Cu poezia a fost altceva. Poetul pe care l-am citit prima dată, de bună voie, a fost Mircea Dinescu. Volumele lui, aproape toate, se regăseau în biblioteca părinților mei. Am început cu ,,Moartea citește ziarul”, m-a captivat complet, credeam eu, pe atunci, că are o forță vikingă, am continuat cu ,,Exil pe-o boabă de piper”, ,,La dispoziția dumneavoastră”, ,,Proprietarul de poduri” și tot așa. Dacă nu începeam cu Dinescu, care mi-a venit mănusă pe temperamentul meu, probabil nu aș fi simțit să scriu poezie niciodată. Deci, răspunsul e Dinescu. Acum volumele lui au un loc privilegiat în biblioteca mea, sunt așezate pe același raft cu Rilke, Rimbaud, Trakl, Ginsberg, Cummings și alții fără seamăn.

Cum ai descrie poezia într-o singură propoziție sau frază?

Poezia e femeia pururi tânără, guvernată de o naturalețe luxuariată ce toarce blajin la tâmplele culturii înalte, frază potrivită pentru cei pretențioși. Pentru mine, poezia e arcul cu săgeți și tolba și mâna cu care se trage și ținta și distanța și ținuta actului și liniștea și zgomotul dintre doi pași.

Sau poezia ești tu în zilele când reușești să te împaci cu tine. Sau poate o ploaie de vară ca o întâlnire din care nu prea înțelegem nimic. Poezia e viața gustată așa cum e, sperând să rămâi același și după ce ai greșit fiind mai mult decât ești sau mai puțin. Cere-mi să vorbesc mult și îți spun puțin, nu îmi cere să sintetizez când vine vorba de poezie că riști să fii și mâine aici cu interviul la aceiași întrebare.

Ce părere ai despre cei care îmbină literatura cu orice altă preocupare situată, aparent sau nu, la polul opus?

E benefică această extrapolare, sunt chiar încântat de non-filologi, ca să-i numim așa, dar cu un simț dezvoltat ar ordinii mentale, rafinat prin prisma exercitării funcției în care excelează. Evident că îmi plac cei mai autentici, am o cerință înaltă pentru carieriștii umaniști. De altfel, oricine ar putea scrie despre cum suferă de stenahorie la birou sau în trafic, ori cum îi zboară gândul în timpul ședinței pentru proiecte de urbanism. În fapt, sunt doar câțiva care, deși au poziții uneori rigide și solicitante psihic, debordează și de imaginație, de cele mai multe ori catartică. Aceasta nu doar că îi recomandă ca inovatori sau percutanți în șirul monoton al unor scriitori contemporani, ci reușesc să atragă pe lângă publicul larg și un public glossy specializat, l-am putea numi, care capătă, alături de criticii literari, un rol în validarea conținutului etichetat cu profesionalism. Răspunsul meu îi vizează pe cei pregătiți și devodați cunoașterii. Din păcate e o luptă tot mai acerbă pentru diplome și o renunțare flagrantă pentru cunoaștere. Să sperăm că în timp situația se va echilibra, încetul cu încetul. Nu îndrăznesc să spun că va înclina mai mult în partea cea bună, să rămânem realiști.

Este evident că în ambele volume de poeme, ai lăsat bucăți din tine, te-ai sacrificat, atât pentru tine cât și pentru cititori. În care dintre volume, însă, te regăsești mai mult și de ce?

”dinții care scrâșnesc refuzul” a reprezentat punctul culminant al experimentării unor zone poetice generoase. În ambele volume regăsesc bucăți semnificative din constrituția poetică pentru care m-am angajat prin naturalețea discursului și tematicii sociale și psiho-morale. Mai pregnantă prin tensiunea acumulată, chiar dacă urmează același traseu, este cea de-a doua carte, ”dinții care scrâșnesc refuzul”.

În ce măsură, domeniile pe care le studiezi, adică teologia și economia, au influență asupra poeziei tale?

Teologia mi-a dezvoltat gândirea critică, analitică și subtilitatea limbajului, iar economia contribuie la ordinea minții și la puterea de a trasa un bilanț cât mai realist. Teologia ajută un scriitor și în aprofundarea detaliilor de zi cu zi, care majorității oamenilor le scapă printre degete.

Ce crezi că trebuie să însemne criticii pentru scriitori?

Un critic reprezintă pentru un scriitor doar un feedback la început de drum. Mai târziu nu are decât să fie ce vrea, dar nu mai poate însemna un pericol pentru un scriitor care a satisfăcut exigențele fie și cu o carte după debutul său. Criticul e precum roțile ajutătoate de la bicicletă. Când ajungem să mergem fără ele, am părea handicapați să încercăm să le punem din nou, știind că ne putem ține echilibrul. Ce se întâmplă cu un scriitor după primul impact ține și de ceea ce însuși scriitorul își dorește să fie, nu poate la infinit să mulțumească criticii cu lapte cald. Uneori trebuie să le servească și o porție de fresh, să îi aducă după ce se scrie în noile direcții și nu să îi lase pierduți  cu moliile din dulap. Criticul se vrea un fel de judecător. Sunt, doar câțiva critici veritabili. Restul nici gazetărie nu sunt capabili să facă. Apune încet, încet mâna de fier a criticii mercantine care în România de mult se arată ca un concurs de atletism între pitici de grădină.

Fiecare om are nevoie de un punct de echilibru, unde să se întoarcă ori de câte ori simte că lumea o ia razna. Care este punctul tău?

Când totul pare să o ia razna, singurul lucru sigur e iubirea pentru ceilalți. Cum poți tu să îi ridici și odată cu ei să te ridici și pe tine. Inima caldă, altruismul, elasticitatea de a-l anticipa pe celălalt când se frământă în propria cădere. Sunt lucruri pe care doar literatura mare ți le insuflă și pe care le simți dincolo de programele stricte ale soldaților literari de azi.