În urmă cu mai bine de o lună am decis să plec singură într-o călătorie care avea, pe lângă relaxare și vizitat, două scopuri importante: să mă regăsesc și să termin de scris romanul pe care l-am început în urmă cu un deceniu.
Am ales să scriu povestea pe blog, din două motive: unul pentru a-l învia (că l-am lăsat să moară undeva prin 2018) și cel de-al doilea, fiindcă experiența a fost extraordinară și nu am vrut să o las să se piardă pe rețelele de socializare.
Așadar, aici începe povestea concediului pe care l-am petrecut singură (aproape, vei vedea mai încolo) și care pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-a schimbat viața, dar m-a ajutat pe mine să mă schimb. Sau, de fapt, să redevin eu. Mă pierdusem undeva pe drum și a fost nevoie de vreo 700 de kilometri cu mașina, cafele, multe pagini scrise, prieteni noi și vechi ca să mă regăsesc.
Odată încheiată excursia, mi-am dat seama că ea a fost formată din câțiva „pași” importanți: lucruri pe care le iubesc la mine, prieteni noi, lucruri pe care nu le iubeam la mine, învingerea fricilor, prieteni vechi și iubirea.
Cum m-am pierdut pe mine însămi
De la începutul anului 2019, până în vara anului 2020, am avut un job care mă îmi displăcea tot mai tare pe zi ce trecea. Banii nu erau grozavi, șeful era mereu nemulțumit, mereu pus pe scandal. Ajunsesem să îmi fie tot mai greu să lucrez, să fac tot mai multe gafe, să fiu nemulțumită de mine și să nu mai am încredere în mine. Aveam parte de coșmaruri, nu mă puteam odihni, nu dădeam randament, era un cerc vicios. Aveam noroc cu unii dintre colegi (din păcate, nu cu toți), care mai luau din greutatea zilelor nasoale.
Long story short, am plecat de acolo în vara anului trecut, iar la începutul acestui an, încă nu eram ok cu mine însămi: nu aveam încredere în mine, îmi era foarte greu să încep proiecte noi sau să le continui pe cele vechi. Deși aveam un nou job, foarte fain, mă trezeam în fiecare zi cu groază, cu teamă, fără chef.
Sighișoara, orașul care mi-a intrat în suflet
Așadar, prin februarie a început să încolțească în mintea mea ideea de a porni singură într-o călătorie. Cum te poți regăsi dacă nu te cauți? Întrebarea era: unde mă caut? Și, din motive pe care nu le-am înțeles nici până acum, Sighișoara a fost răspunsul. Am căutat traseul pe care să merg, am căutat orientativ locuri de cazare, dar am rămas cu atât. A mai fost nevoie de timp ca să prind curajul. Să merg singură într-o excursie, în acea perioadă mi se părea un lucru mult prea dificil pentru mine. Îmi părea că este peste puterile mele. Lunile au trecut, iar excursia aceea devenea o nevoie tot mai clară, un răspuns la problemele mele.
După Paști, am luat decizia. Urma să pornesc duminică, în data de 16 mai pe traseul: Sighișoara, Brașov, Sibiu, Simeria, Petroșani. Urma să mă plimb, să mă caut, să mă regăsesc printre străduțe prăfuite și turiști, să mă așez la o terasă în centrul vechi și să scriu la roman.
Sâmbăta am chefuit serios după o lansare de carte (scriitorii știu să chefuiască, dar mai ales să bea).
În noaptea de 15 spre 16 mai nu am dormit mai deloc. Eram entuziasmată și înfricoșată, iar la 5 dimineața, când m-am ridicat din pat fiindcă nu mai puteam să stau întinsă, eram hotărâtă să îmi abandonez planul și să rămân acasă, unde nu se putea întâmpla nimic rău. Totuși, mi-am făcut încă o dată curaj, mi-am aruncat bagajele în mașină și am pornit la drum cu două ore mai devreme, ca să fiu sigură că nu mă mai răzgândesc.
Am ajuns la cazare, la Pensiunea Hera Standard (în caz că ajungeți în Sighișoara, o recomand cu drag: curățenie, preț decent, parcare, personal drăguț, la 10-15 minute de mers pe jos de centru). Mi-am aruncat bagajele în cameră și am pornit spre Cetate, deși începuse să plouă. Am zis că nu las nimic să mă oprească să mă bucur de excursie. Totuși, până am ajuns eu sus, ploaia se oprise, iar norii au început să se risipească.
Cetatea fremăta de oameni, de glasuri, de clinchete de pahare, de muzică de la terase. Era a doua zi după ridicarea restricțiilor, turiștii se bucurau să respire și să admire fără mască. Turnul cu ceas veghea piața.
Am ajuns în zona de unde se vedea orașul, m-am mirat de frumusețea lui și, apoi, am început să mă mir de frumusețea mea. Toate lucrurile care îmi plăcea la mine, pe care le iubeam la mine, au început să îmi apară în fața ochilor minții unul după altul. Am simțit nevoia să îmi îndrept spatele, să trag adânc aer în piept și să pășesc cu încredere, să încetez să umblu cu privirea în pământ. Acesta a fost primul pas al excursiei: „lucrurile pe care le iubesc la mine”, și, încet, am început din nou să mă iubesc.
M-am plimbat, am făcut poze, am tras cu urechea la discuțiile pe ce le aveau oamenii pe stradă și apoi, câteva ore mai târziu am realizat că eu eram flămândă, însetată și aveam impresia că dacă nu beau o cafea, vedea mi se va încețoșa.
I-am scris unui amic care de loc e din Sighișoara și mi-a recomandat două localuri. Am fost, le-am văzut, mi s-au părut că nu erau deloc ceea ce căutam. Voiam să mănânc, să beau o cafea, apoi să îmi comand un Aperol Spritz și să stau să scriu, iar cele două restaurante nu erau ceea ce îmi imaginasem. Mi-am amintit că trecusem pe lângă „Casa lui Dracula”, un restaurant în iz cu locația și am zis să îi dau o șansă. M-am așezat și în timp ce răsfoiam prin meniu și mă miram de prețurile exagerate, pe terasă a ajuns un grup foarte gălăgios. Vorbeau tare, râdeau tare și deja mi-i imaginam plescăind odată ce începeau să mănânce. Nu aveam nevoie de așa ceva, de aceea m-am ridicat și am plecat. Însă îmi era tot mai foame și, plimbându-mă prin cetate, am decis să merg la unul dintre localurile sugerate de amicul meu, să îmi astâmpăr foamea, iar apoi să găsesc un loc mai pe gustul meu, unde să scriu fără probleme. În timp ce mă uitam înspre unul dintre acele localuri, încercând să îmi fac curaj să ajung pe terasă, am zărit cu coada ochiului ceva colorat, așa că mi-am întors privirea.
În fața mea se așternea cea mai drăguță terasă, acoperită de umbrele colorate, cu plante cățărătoare pe pereții din jur, cu flori de mălin pe fiecare masă. M-am apropiat, am văzut că pe unul dintre geamuri scria Mimoza Wine&Dine, apoi m-am așezat la una dintre mesele de lângă perete.
Ospătarul a venit să îmi ia comanda, iar eu l-am întrebat:
„Nu te supăra, cum te cheamă?”.
„Claudiu”, mi-a răspuns el binevoitor.
„Claudiu, să știi că eu sunt mahmură, am chefuit azi-noapte și va trebui să ai răbdare cu mine”….
biancatamas.ro 
One thought on “Am plecat singură într-o călătorie (I)”