De câteva zile tot îmi aduc aminte momente de când eram destul de mică. Însă am o amintire care devine tot mai clară pe măsură ce mă gândesc la ea.
La noi mereu au fost bunătăți plantate și crescute de mâinile noastre. Motiv pentru care am rămas cu mâncatul roșiilor vara și a murăturilor iarna. Nu concep să fie viceversa, chiar dacă acum, la magazine, găsești de toate, oricând (chiar dacă nu la fel de gustoase).
Desigur, printre cele cultivate se numărau: cartofi, porumb, fasole etc, iar acestea trebuiau și culese. Și ne adunam cu mic, cu mare, mai chemam neamuri, prieteni, vecini, să ne ajute, fiindcă așa se făcea. Și noi mergeam la rândul nostru să ajutăm când era nevoie.
Se mergea dimineața devreme și se lucra până nu mai era lumină. Însă, la orele amiezii, când era și prea cald și deja ne era foame, se întindea o pătură și se pregătea prânzul: slănină, brânză, ceapă, roșii, castraveți (toate, desigur, producție proprie). Bunicul scotea nelipsita brișcă din buzunar și tăia toate ingredientele. Unul dintre noi mergea la brutăria de lângă și aducea o pâine imensă, cu miezul moale și coaja tare, din care ieșeau aburi în momentul în care o tăia.
Și mâncam toți pe săturate, povesteam, glumeam, poate ne întindeam zece minute să ne recăpătăm puterile și o luam de la capăt.
Și, după cum ziceam, de câteva zile încoace, simt mirosul acela al pâinii aduse de la brutărie și vântul care mai adia din când în când și ne mângâia fețele. Dar cel mai bine îmi amintesc mâinile mari ale bunicului, care țineau brișca.
biancatamas.ro 