Î – Ce mai faci, scriitorule?

Cititorul se bucură de timpul lecturilor de vară! Scriitorul e încă în perioada de acumulare pentru eventuale noi provocări. Când citesc încerc să potolesc intuițiile resuscitate de extazul lecturilor trecute, așteptând ca lectura prezentă să mă invite la înțelesurile fine pe care autorul le rezervă meșteșugului său. Abia când postura se inversează constat că, uneori, datorită exercițiului, e ușor să pui câteva idei cap la cap și să percutezi printr-o formă relativ nouă, stârnind curiozitățile publicului în prelungirea a ceea ce dinamica textului suscită; însă doar aparența salvează această ușurință, pentru că a te situa în fața propriului meșteșug și să fii convins că îți ești fidel e o mare provocare. Trebuie să păstrezi în față modelul invitației pe care o lansezi publicului.

Î – Și care este invitația lansată publicului, Justin?

Normalitatea, așa cum o regăsim într-un registru unitar al educației sănătoase, din care fac parte cultura instituțională ( mai prost organizată și, tot mai des, glorioasă în rateuri ), cultura înaltă ( nu e musai să fie universitară, aici intră, bunăoară, maeștrii actului pedagogic prin excelență dialogal ), cultura de pe linia tradiției ( credința și ambianța spirituală contribuie la echilibrul persoanei și la convivialitate, unde e cazul ). Normalitatea e simplă dacă treci peste complexul fantomatic al dedublării de dragul adaptării. Memento mori! Deci e prea scurt pelerinajul ca să fii altcineva. Toate culturile menționate anterior sunt benefice prin cumulare și distilare ( pe accent spiritual). Trebuie doar să ai device-uri pentru ele.

Î – Sunt scriitori care își falsează meșteșugul, așa cum îl numești?

Nu își falsează meșteșugul. Nu au meșteșug. Nu poți să te așezi să scrii doar pentru că ai la îndemână un stilou și o foaie albă în față. De când ai început să scrii și până vei ieși din lume ai obligația să îți trasezi careul, să nu fii confundat cu scriitorii de telenovele și de stand-up fiction. Au și ei locul lor. De fapt, acei autori seamănă cu multinaționalele, globali și livrabili maselor. Eu prefer un semn de carte cu numele meu, în nici un caz un steag sau un panou publicitar pe care, momentan, nu le merit.

Î – Spune-mi un autor care își merită notorietatea și panoul publicitar?

Evgheni Vodolazkin.

Î – De ce?

Pentru că reușește să scrie deasupra timpului. Câteva romane de-ale lui vor rămâne reper pentru subiecte greu de abordat.

Î – De curând ai terminat prima facultate, Academia de Studii Economice. Poți spune că ai trasat un bilanț?

Parțial. Mai degrabă am trasat o linie punctată. Teologia ( urmată în paralel cu A.S.E.-ul ) este acea direcție bine definită în mine. Într-o societate contorsionistă și bagatelizată care își dorește abrogarea actelor fondatoare bunului simț, adică toleranța, disponibilitatea sinceră, misiunea – revendicată din observații subtile ale evoluției personale, ca plan existențial, umilitatea ( atenție, nu umilința!) ca formă de smerenie în vederea stabilirii unor granițe ale puterii și suflului uman, nu poți decât să te folosești de conștientizarea acestor decadențe, adică de reacția minții treze și igienizate, formându-te pentru nevoile altora. Întrucât nu e nevoie să zbierăm în competiția din arenă, ci să creștem răbdători la poarta ei, ridicând lângă zidurile-i bete un munte, îmi doresc să cred în analiza mai nuanțată a vieții, nu să emit ipoteze avide de monopol mediatic.

Î – Cum se va numi următorul volum de poeme?

,,Te sărut după sărutul cafelei”. Se vor regăsi acolo majoritatea poemelor scrise din liceu până la finele primului an de facultate, inclusiv câteva recente, care rezumă statutul scriitorului în pragul alegerii coastei adamice potrivite.

Î – Îți mulțumesc pentru interviu! O zi cât mai plăcută!

Cu drag! Gânduri bune!