Sfânta optime

Cele opt ore de muncă sunt de multe ori inutile, mai ales în zilele în care ești productiv și îți termini task-urile mai devreme. La acele opt ore de multe ori se adaugă 2-3 ore drumul până la birou și înapoi. Și, de multe ori, creativitatea nu merge mână în mână cu un program fix.

În urmă cu câțiva ani lucram într-o micuță companie IT. Eram 6 oameni de toți: șeful, eu, un designer și trei programatori.

Făceam niște teste simpatice și simple. Ordinea însă era în felul următorul: eu scriam textul, designerul făcea partea de grafică, iar programatorii realizau testele.

În ciuda faptului că șeful era destul de tânăr și deschis în anumite privințe, ținea neapărat să mergem la birou. Work from home era doar un vis îndepărtat pe atunci. Și trebuia să stăm opt ore, în fiecare zi, sfânta optime.

Continue reading “Sfânta optime”

Mâinile mari ale bunicului, care țineau brișca

slănina cu ceapă

De câteva zile tot îmi aduc aminte momente de când eram destul de mică. Însă am o amintire care devine tot mai clară pe măsură ce mă gândesc la ea.

La noi mereu au fost bunătăți plantate și crescute de mâinile noastre. Motiv pentru care am rămas cu mâncatul roșiilor vara și a murăturilor iarna. Nu concep să fie viceversa, chiar dacă acum, la magazine, găsești de toate, oricând (chiar dacă nu la fel de gustoase).

Continue reading “Mâinile mari ale bunicului, care țineau brișca”

„Nu meri așa, oricum”

Ajungi într-un loc nou, te uiți pierdut, nu știi exact încotro să te îndrepți. Anxietatea își spune cuvântul. Și atunci apare el. Serios, nu prea chipeș, dar îți atrage atenția postura lui, îmbrăcămintea, cum se impune. Lumea se ferește din calea lui.

E el, e portarul. Și te întreabă cu voce gravă:

„Încotro, donșoară?”

Iar tu îi spui, că vrei să ajungi într-un anumit loc și realizezi că mirosul de transpirație îi făcea pe oameni să se ferească din calea sa. Încerci să nu lăcrimezi și te gândești că mirosul înțepător cel mai probabil e cerință în fișa postului. Ca un nivel suplimentar de protecție. Mai ales la Mega.

„Păi și cum, donșoară, vroiai să meri fără să-mi zâci? Trebe’ să te trec pe hârtie, să semnezi de intrare, de ieșire, să trecem ora. Îț dau una din asta cu vizitator, apăs pă butonu’ ăsta de aci ia ni și numa’ după aiaaa. Nu meri așa, oricum. Intri dacă vreau io. Că poate-mi faci probleme. Hă-hă”.

După glume, sunt șanse să devină și sfătos. Într-un final, primești badge-ul cu „Vizitator”, ajungi unde ai de ajuns și crezi că ai scăpat. Dar te întâlnești din nou cu el la ieșire. Nu poți pleca așa, oricum.

CITEȘTE ȘI:

Petrică, cioban, știe să se descrie. Tu știi?

Uite ce trebuie să faci

M-am întâlnit acum ceva vreme cu cineva care m-a întrebat cum mai sunt. Și am zis: foarte bine.

Persoana respectivă, surprinsă: “Atât de puțini oameni îmi spun că sunt foarte bine. Chiar ești sau doar zici?”.

“Chiar sunt”, i-am răspuns.

Apoi, pe parcursului discuției, mi-a spus: trebuie să slăbești, trebuie să porți mai des tocuri, trebuie să îți vopsești părul într-o singură culoare, trebuie să fii mai egoistă, trebuie să te învârți în alte cercuri de oameni, trebuie să bei vin, nu bere, că nu e ladylike să bei bere, trebuie, trebuie, trebuie…

Pe final i-am spus: Vezi de ce sunt “foarte bine”? Fiindcă am realizat că nu trebuie să fac nimic din ce nu vreau sau nu mi se potrivește. Oamenii sunt atât de egoiști și atât de dornici să dea sfaturi din prisma experienței lor, încât uită cu desăvârșire ce își doresc ceilalți. Iar eu, în seara asta, mi-am dorit tare mult să beau o bere.

Interviu cu scriitorul Justin Dumitru

20525526_1420019984732382_6365597334089714451_nÎ – Ce mai faci, scriitorule?

Cititorul se bucură de timpul lecturilor de vară! Scriitorul e încă în perioada de acumulare pentru eventuale noi provocări. Când citesc încerc să potolesc intuițiile resuscitate de extazul lecturilor trecute, așteptând ca lectura prezentă să mă invite la înțelesurile fine pe care autorul le rezervă meșteșugului său. Abia când postura se inversează constat că, uneori, datorită exercițiului, e ușor să pui câteva idei cap la cap și să percutezi printr-o formă relativ nouă, stârnind curiozitățile publicului în prelungirea a ceea ce dinamica textului suscită; însă doar aparența salvează această ușurință, pentru că a te situa în fața propriului meșteșug și să fii convins că îți ești fidel e o mare provocare. Trebuie să păstrezi în față modelul invitației pe care o lansezi publicului.

Î – Și care este invitația lansată publicului, Justin?

Normalitatea, așa cum o regăsim într-un registru unitar al educației sănătoase, din care fac parte cultura instituțională ( mai prost organizată și, tot mai des, glorioasă în rateuri ), cultura înaltă ( nu e musai să fie universitară, aici intră, bunăoară, maeștrii actului pedagogic prin excelență dialogal ), cultura de pe linia tradiției ( credința și ambianța spirituală contribuie la echilibrul persoanei și la convivialitate, unde e cazul ). Normalitatea e simplă dacă treci peste complexul fantomatic al dedublării de dragul adaptării. Memento mori! Deci e prea scurt pelerinajul ca să fii altcineva. Toate culturile menționate anterior sunt benefice prin cumulare și distilare ( pe accent spiritual). Trebuie doar să ai device-uri pentru ele.

Î – Sunt scriitori care își falsează meșteșugul, așa cum îl numești?

Nu își falsează meșteșugul. Nu au meșteșug. Nu poți să te așezi să scrii doar pentru că ai la îndemână un stilou și o foaie albă în față. De când ai început să scrii și până vei ieși din lume ai obligația să îți trasezi careul, să nu fii confundat cu scriitorii de telenovele și de stand-up fiction. Au și ei locul lor. De fapt, acei autori seamănă cu multinaționalele, globali și livrabili maselor. Eu prefer un semn de carte cu numele meu, în nici un caz un steag sau un panou publicitar pe care, momentan, nu le merit.

Î – Spune-mi un autor care își merită notorietatea și panoul publicitar?

Evgheni Vodolazkin.

Î – De ce?

Pentru că reușește să scrie deasupra timpului. Câteva romane de-ale lui vor rămâne reper pentru subiecte greu de abordat.

Î – De curând ai terminat prima facultate, Academia de Studii Economice. Poți spune că ai trasat un bilanț?

Parțial. Mai degrabă am trasat o linie punctată. Teologia ( urmată în paralel cu A.S.E.-ul ) este acea direcție bine definită în mine. Într-o societate contorsionistă și bagatelizată care își dorește abrogarea actelor fondatoare bunului simț, adică toleranța, disponibilitatea sinceră, misiunea – revendicată din observații subtile ale evoluției personale, ca plan existențial, umilitatea ( atenție, nu umilința!) ca formă de smerenie în vederea stabilirii unor granițe ale puterii și suflului uman, nu poți decât să te folosești de conștientizarea acestor decadențe, adică de reacția minții treze și igienizate, formându-te pentru nevoile altora. Întrucât nu e nevoie să zbierăm în competiția din arenă, ci să creștem răbdători la poarta ei, ridicând lângă zidurile-i bete un munte, îmi doresc să cred în analiza mai nuanțată a vieții, nu să emit ipoteze avide de monopol mediatic.

Î – Cum se va numi următorul volum de poeme?

,,Te sărut după sărutul cafelei. Se vor regăsi acolo majoritatea poemelor scrise din liceu până la finele primului an de facultate, inclusiv câteva recente, care rezumă statutul scriitorului în pragul alegerii coastei adamice potrivite.

Î – Îți mulțumesc pentru interviu! O zi cât mai plăcută!

Cu drag! Gânduri bune!

Mașinile nu le mai aud

 

Și despre mine, cine va scrie,

poeme desprinse din zâmbet și sclipiri de ochi?

Caut încă mesajul perfect mâzgălit pe pereții marelui oraș.

”Inimioară. This folder is empty”.

Dar e atât de mic uneori!

Și sunt prea multe îmbrățișări

Pe care le simt peste tot, rătăcite.

”Păstrează curățenia – în suflet”

Șoptește alt perete alb, ca o muză mută.

Ne uităm după stele și tăcem.

”E o liniște în care se aude tot”, îi spun

”și ce auzi?” mă întrebi.

”Râsete, vântul cum adulmecă apa, un plânset de copil”…

”Și mașini”, mă completezi tu.

”Mașinile nu le mai aud”, concluzionez eu,

iar tu continui să mă privești ca și cum aș fi frumoasă.