Indiferență

85169dec4b449f3d1a505573866be85dEu nu mă prea uit la filme, cel puțin nu singură, fiindcă, în general, simt nevoia să discut cu cineva despre cele văzute în film. Însă, ocazional, (din lipsă de somn de obicei) mai urmăresc câte unul. Așadar, aseară m-am uitat la Detachment (Indiferența), din anul 2011, în regia lui Tony Kaye. De ce am ales acest film? Simplu! Îl are în rolul principal pe Adrien Brody care este în topul meu al celor mai geniali actori, după ce i-am văzut prestația incredibilă în Pianistul (2002).

Așadar, un profesor suplinitor, care merge de la o clasă la alta, face o conexiune cu elevii unei școli cu o reputație destul de proastă. E suficient rezumat, zic eu. Povestea în sine nu mă interesează în mod deosebit, ci filozofiile de viață care apar pe parcurs.

Adevărul este că trăim într-o lume în care profesorii, oamenii care ajută la formarea a generații întregi, sunt subapreciați. Au ajuns să fie batjocoriți de elevi și amenințați de părinți. Orgolii prea mari, copiii cu probleme cauzate de indiferența părinților, oameni care devin profesori sperând că vor putea schimba ceva, ajunși depresivi din cauza neputinței lor.

Adrien Brody dovedește încă o dată cât este de talentat, fiecare replică și fiecare gest fiind jucate la perfecție, iar tristețea nemărginită i se poate vedea în privire.

Cu toate că modul în care a fost filmat nu este pe placul meu, replicile foarte bine gândite, toate cu subînțeles, pe urma cărora pot fi trase anumite concluzii, compensează, iar una dintre aceste replici, în jurul căreia se poate spune că se dezvoltă povestea, m-a uimit și m-a pus pe gânduri:

”Cum puteți să vă imaginați ceva dacă imaginile vă sunt întotdeauna oferite? Dublugândit. Să gândești deliberat în minciuni, știind că sunt false. Exemple în viața de zi cu zi: trebuie să fiu frumos ca să fiu fericit. Am nevoie de operații ca să fiu frumos. Trebuie să fiu slab, faimos, în pas cu moda. Tinerii bărbați din ziua de azi sunt învățați că femeile sunt curve, târfe, lucruri cărora trebuie să le-o tragi, să le bați, să te caci pe ele, să le faci de rușine. Este un holocaust de piață. Douăzeci și patru de ore pe zi, pentru tot restul vieții noastre, puterile care sunt muncesc să ne prostească. Așadar, ca să ne apărăt și să luptăm împotriva asimilării lâncezelii în procesul gândirii, trebuie să învățăm să citim. Ca să ne stimulăm imaginația, să ne cultivăm conștiința, propriul nostru sistem de valori. Cu toții avem nevoie abilități să ne apărăm, să ne conservăm mintea”. – Henry Barthes

 

Școala m-a învățat să tac

teachNu mai lucrez în presă, dar citesc presa în fiecare dimineață. Vreau să știu, să văd, să nu fiu oarbă la ce se întâmplă în jurul meu. Însă sunt selectivă cu ceea ce citesc. Uneori mă enervez, sunt revoltată, însă tac, nu spun nimic.Tac fiindcă așa am fost învățată în școală, că ce am eu de spus nu contează. Că sunt mai-mari care mereu vor avea dreptate, iar părerea mea este infimă. Azi am citit un text, m-am enervat și am zis că nu mai tac. Că trebuie să spun ceva.

Continue reading “Școala m-a învățat să tac”

Cum am ajuns să iubesc jurnalismul

Ilie-Calian-6-1-1-300x225Aceasta va fi o postare lungă, în onoarea unui om incredibil.

Când eram prin clasa a VIII-a, m-am decis eu așa, tam-nisam că vreau să mă fac jurnalistă. Și am mers la facultatea de jurnalism care, deși mi-a pus bazele, nu mi-a spus și ce să fac cu ele. Așadar, am mers să fac practică la ziarul Făclia, care se afla sub conducerea jurnalistului Ilie Călian.

Când m-a văzut atât de entuziasmată, a zis să îmi taie din elan, să îmi arate că jurnalismul nu se mănâncă atât de ușor și să vadă dacă am ”ce-mi trebuie” pentru această meserie.

”Ce-ți trebuie ție, jurnalism? În presă nu se fac bani! Ești frumoasă, dar ai ceva în cap încât să mergi pe drumul acesta?”

Așadar, m-a bătut la cap, m-a certat, uneori m-a și jignit, lucruri care atunci mă enervau, mă făceau să plâng, voiam să renunț, dar nu am renunțat. Două săptămâni m-a pus să corectez articole. Zeci, sute de articole treceau prin mâinile mele și eram furioasă că nu merg pe teren, că nu pot să scriu. Dar mi-a prins bine. Acum văd greșelile de la o poștă. Redactorul-șef nu a făcut decât să mă testeze, să îmi arate ce voi întâlni dacă voi alege să continui pe acest drum. Atunci nu am înțeles, dar acum îi sunt recunoscătoare. Când, după un an (da, atât am stat la Făclia), am decis că este timpul să merg mai departe, chiar dacă până atunci îmi demonstrase că nu mă are la inimă, m-a luat deoparte și mi-a spus:

”Draga mea, tu ai ales presa scrisă, cea mai grea parte a jurnalismului. Fiindcă la Radio ai nevoie doar de 50 de cuvinte, la TV la fel, însă în presă scrisă trebuie să știi cel puțin 200. Tu știi mult mai multe și vei ajunge departe”.

Și atunci am realizat că drumul pe care l-am ales este cel care mi se potrivește. M-am lăsat dusă de val și voi ajunge unde trebuie. Și așa am ajuns ca o pasiune, să devină un stil de viață. Așa am ajuns să iubesc jurnalismul.

Acum două zile, Ilie Călian s-a înălțat la ceruri. A mers să scrie altundeva, despre alte nereguli, să expună adevărul. Dumnezeu să vă odihnească și sper că ați ajuns într-un loc mult mai bun, unde presa este de calitate! Vă mulțumesc că ați crezut în mine și m-ați învățat cu ce se mănâncă jurnalismul!!

 

De ce nu știm să scriem?

doar-decat-1024x587Am stat puțin să mă gândesc cum aș putea să îmi exprim nemulțumirea în legătură cu analfabetismul de care dăm dovadă la nivelul țării. Am citit un articol pe Times New Roman care m-a pus pe gânduri. Nu am pretenția ca toată lumea să scrie la un nivel academic, fiindcă și eu greșesc de multe ori sau stau să mă gândesc de două ori cum se scrie un cuvânt. Dar dacă ai trei greșeli într-un text de 160 de caractere, atunci, fratele meu… îmi pare rău. Știu că gramatica limbii române este destul de grea, dar nu asta este problema. Suntem superficiali. Suntem comozi. Ne urâm atât de mult țara încât am ajuns să ne urâm și limba maternă. Cunosc n cazuri de oameni care nu știu când se scrie ”la” și când se scrie ”l-a”, iar eu, îmi amintesc perfect lecția aceea, pe care ne-a predat-o doamna învățătoare în clasa a doua.

Gramatica limbii române, prin clasa a VIII-a, este plină de propoziții ordonate și subordonate. Dar copiii nu știu când se scrie ”fi” și ”fii”, pentru ca mai apoi, să fie lăsată de izbeliște când pășim mândri pe porțile liceului, ca să putem memora zeci de comentarii ale unor opere scrise de autori care își dorm liniștiți somnul de veci..

De ce nu știm să scriem? Cine este adevăratul vinovat? Sistemul de învățământ care este vraiște sau noi, ca popor, ca oameni? Am spus și o voi repeta până când cineva îmi va da ascultare. Citiți, citiți și iar citiți. Fiindcă doar așa ne putem dezvolta. Lăsați cuvintele să vă curgă prin vene, să vă ocupe cele mai întunecoase colțuri ale minții. Apoi, poate, vom ști (nu vom ”știi”) când avem nevoie de un I în plus sau de-o cratimă.

Bianca-n poezie

12765732_1117301641654019_1178940422_oSunt unii oameni care reușesc să ne citească sufletul fără să ne audă toată povestea vieții, iar unii dintre ei, ne fac să devenim nemuritori. Așadar, aproape debutatul poet Dan Florea, un adevărat prieten, aproape de sufletul meu, văzându-mă într-un impas, mi-a dăruit nemărginirea prin câteva versuri în care a aranjat frumos bucăți din mine. Mulțumesc, Dan, pentru această onoare!

Așadar, citiți-mă cu drag! Deoarece cu drag și sinceritate a fost scrisă această poezie.

Și ca să nu uit, dacă vreți să mai savurați poeziile lui Dan, vă așteptăm cu drag, joi, 12 mai 2016, începând cu ora 19:00 la Bookstory pe Eroilor, la lansarea volumului ”Crâmpeie de cristal”.

 

O rază roșcată de vară

pentru Bianca, cea care a reușit să cifreze într-un oftat cu moț de zâmbet o poveste de suflet, din suflet, cu suflet

Își rupea foile mâzgălind peste înscrisuri notițe amare,
vindecând printre gene noroase
vocale zdrobite.
Din ea sângerează amurguri în furii tăcute,
pisate în vin de trădare
din care tot soarbe alene.

Căzută în palme,
privea peste sol înecându-se-n mistica ceață
izvorâtă din tâmple, hrănită cu suflet,
înnoind legământ cenușiu
în fiece zori,
întinsă de-a latul pe rugul din piaţă.

Prea dalbele aripi curgeau peste umeri pleoștite
picurând peste sol
covorul de fluturi zglobii,
mânjind peste nori curcubee senine, smerite,
cântând printre mierle
albastrele triluri dansate în joc de copii.

Când plânsu-i din suflet
întins se va pierde în zare
din piept va topi orice rană mustindă, amară.
Cu zâmbetu-i larg va dansa zi și noapte pe stradă
și fi-va ce a fost:
O rază roșcată de vară!

 

Și-așa zboară timpul…

buniAzi, 5 mai, sufletul mi s-a frânt puțin din nou, așa cum a făcut-o acum 4 ani, în dimineața în care am aflat că bunicul meu a murit. A fost 2 ani și jumătate imobilizat la pat. Era doar o umbră a omului care fusese, un om activ, frumos și iubitor, un om care a muncit și a iubit, până la capăt. Așadar, azi m-am mai frânt puțin, agățându-mă de amintiri.

Mă tot întreabă lumea ce fac, la ce mai lucrez. Uneori spun, uneori nu spun. Însă acum, voi oferi foarte puțin din romanul care sper că va apărea în cât mai scurt timp. Romanul este despre bunicul meu și desprea dragostea lui pentru bunica. Așadar, de poftă pentru cei care mă citesc, în onoarea lui, aici sunt câteva rânduri:

”Ne pomenim că se bagă-n casă. A bătut la ușă, și-a scos pălăria și a dat bună-seara, apoi s-a recomandat, cum se făcea pe-atunci. Mi-a zis cine e și care-i treaba. Îl chema Mihai, era fratele lui Toader și era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut de când m-a făcut maica. Era înalt, elegant și mândru tare. Ori poate nu era așa de înalt, dar eu cum am fost tot mică de când mă știu, așa mi se părea. Ochii căprui, aproape negri, ne-au măsurat pe toate trei și privirea s-a oprit asupra cosiței mele. Când l-am văzut, am vrut să mă ridic și să mă duc să-l strâng tare în brațe, să aud cum îi bate inima, să mă conving că nu-i doar o fărâmă de vis.

S-a așezat în spatele meu că era acolo masa și un scaun la capul mesei. Pălăria de un verde închis, ca frunza de măr și-a așezat-o pe piciorul stâng și s-a sprijinit de spătarul scaunului. Ce știu eu ce tot am mai povestit… Una-altă. El știa de Ghiuța și ce s-a întâmplat așa că ne-a spus și nouă. L-am ascultat cu atenție și am râs pe săturate. Vorbea rar și din când în când făcea pauze să vadă dacă suntem atente. Eu țeseam la război, dar mai aruncam câte o privire spre bărbatul acela elegant, să mă conving că nu-i aievea.

El a venit să mă vadă pe mine, că i-a spus Toader:

”Mă este o fată acolo, frumoasă, harnică și cu părul lung de și-l leagă în brâu să n-o încurce”, i-a explicat el. ”Să mergi, că poate a veni dupa tine”.

Dar Mihai, cum a fost el toată viața încăpățânat, l-a repezit: ”Da’ du-te tu dacă o cunoști”.

Atunci, frate-so, necăjit, pufăind dintr-o țigară, stând aplecat de spate pe un boc de lemn, cu coatele pe picioare și privirea în pământ, a răspuns, răsfirând fumul ca și cum ar da la o parte orice urmă de speranță:

”Eu m-am dus, daʼ după mine nu vine. Daʼ după tine poate a veni!”.

Așa o venit să mă vadă, să vadă cine-i fata de-și leagă coada-n brâu și umblă cât îi vara de lungă în capul gol.

Parcă și acum îl văd. Era atât de frumos! Mă uitam la el și parcă nu-mi venea a crede. Am început să-mi fac planuri, să mă socotesc. Că după el aș ieși, dar era rușine că după frate-so n-am ieșit. Dar cum să nu ies după el? Dacă se supăra? Nu aș fi vrut că îmi era tare drag… era tare mândru și blând și bun se vedea.  Până la urmă, când a plecat, am mers și eu după el, până în tărnaț. Deja se lăsase seara și pe iarba uscată din curte se vedeau bobițele mărunte de zăpadă cum se așezaseră precum un cearșaf de bumbac, proaspăt spălat și răcoros. Am mai stat acolo mai bine de un ceas, povestind vrute și nevrute și nu aș fi vrut să-l las, dar știam că a doua zi frate-meu voia să taie porcul și era mult de lucru, mai ales că nu terminasem de țesut.”

Prin cântecul Mierlei Negre

cartea-romaneasca-Mierla-neagra---Radu-TuculescuSunt foarte greu de mulțumit în ceea ce privește cărțile. Prea puține sunt cele care mă țin cu sufletul la gură, în care îmi înfing degetele, ținându-le cât mai strâns firavele pagini în timp ce ele își înfing cuvintele în sufletul meu. Puține sunt cele care mă scot din lumea asta, mă bagă într-a lor și simt că-s acolo, că trăiesc alături de personaje, care mă fac să râd, să plâng și mă lasă multă vreme pierdută printre rândurile lor, chiar dacă am terminat de citit. Sunt prea puține cele care își revarsă descrierile și dialogurile în inima mea și în același timp îmi antrenează mintea. Însă, din când în când, am norocul să dau peste o astfel de carte, pe care o țin pe noptieră multă vreme după ce am terminat de citit și mă gândesc la ea. ”Mierla Neagră” scrisă de Radu Țuculescu este una dintre ele. Întâmplări uluitoare străbat paginile acestui volum care a apărut în anul 2015 la Cartea Românească și despre care, poate, mi-a fost puțin teamă să scriu. Ce aș putea spune eu, un biet cititor, despre măreția acestor cuvinte? Dar încerc, atât pentru volum, cât și pentru autor.

Mărturisesc că m-am îndoit de potențialul acestei cărți. Mărturisesc că i-am spus într-o zi, autorului, în timp ce savuram liniștiți o cafea la River, localul său preferat și priveam trecătorii prin ferestrele mari, că eu cred că el și-a atins apogeul cu Povestirile Mameibătrîne, un roman de asemenea savuros, pe care l-am citit în câteva zile, în ciuda grosimii acestuia. Însă m-am înșelat și mă bucur că am făcut-o! Fiindcă prin cântecul Mierlei Negre am fost transpusă în internatul greierașilor și am trăit suferințele acestora, am împărțit cu ei gemul trimis de acasă și am tremurat alături de ei, în timp ce mirositorul de picioare căuta cu dibăcie să pedepsească pe cel care a îndrăznit să nu se spele cum trebuie în timp ce tovarășul Preda aștepta răbdător. Am simțit fiorii dragostei pe Cetățuie, privind Marele Oraș, în briza caldă a lunii mai, în timp ce miresme dulci îmi împleteau părul și cărăbușii îmi zumzăiau în ureche.

M-am îndrăgostit de felul în care degetele lui Radu Orbu alunecau pe clapele pianului și am citit fără să îndrăznesc să perturb aerul în timp ce îi dădea cele mai frumoase sfaturi unui tânăr pe nume Radu Anghel, care abia atunci începea să guste din viață. Am mâncat bine ”La picioarele desculțe” și am privit-o mirată pe Maria Candelato în timp ce se mișca atât de frumos pe scenă.

Mierla Neagră, un roman care îți taie răsuflarea, un roman în care găsești orice ți-ai putea dori și poate mai mult. Recomand cu toată căldura!