Eu nu mă prea uit la filme, cel puțin nu singură, fiindcă, în general, simt nevoia să discut cu cineva despre cele văzute în film. Însă, ocazional, (din lipsă de somn de obicei) mai urmăresc câte unul. Așadar, aseară m-am uitat la Detachment (Indiferența), din anul 2011, în regia lui Tony Kaye. De ce am ales acest film? Simplu! Îl are în rolul principal pe Adrien Brody care este în topul meu al celor mai geniali actori, după ce i-am văzut prestația incredibilă în Pianistul (2002).
Așadar, un profesor suplinitor, care merge de la o clasă la alta, face o conexiune cu elevii unei școli cu o reputație destul de proastă. E suficient rezumat, zic eu. Povestea în sine nu mă interesează în mod deosebit, ci filozofiile de viață care apar pe parcurs.
Adevărul este că trăim într-o lume în care profesorii, oamenii care ajută la formarea a generații întregi, sunt subapreciați. Au ajuns să fie batjocoriți de elevi și amenințați de părinți. Orgolii prea mari, copiii cu probleme cauzate de indiferența părinților, oameni care devin profesori sperând că vor putea schimba ceva, ajunși depresivi din cauza neputinței lor.
Adrien Brody dovedește încă o dată cât este de talentat, fiecare replică și fiecare gest fiind jucate la perfecție, iar tristețea nemărginită i se poate vedea în privire.
Cu toate că modul în care a fost filmat nu este pe placul meu, replicile foarte bine gândite, toate cu subînțeles, pe urma cărora pot fi trase anumite concluzii, compensează, iar una dintre aceste replici, în jurul căreia se poate spune că se dezvoltă povestea, m-a uimit și m-a pus pe gânduri:
”Cum puteți să vă imaginați ceva dacă imaginile vă sunt întotdeauna oferite? Dublugândit. Să gândești deliberat în minciuni, știind că sunt false. Exemple în viața de zi cu zi: trebuie să fiu frumos ca să fiu fericit. Am nevoie de operații ca să fiu frumos. Trebuie să fiu slab, faimos, în pas cu moda. Tinerii bărbați din ziua de azi sunt învățați că femeile sunt curve, târfe, lucruri cărora trebuie să le-o tragi, să le bați, să te caci pe ele, să le faci de rușine. Este un holocaust de piață. Douăzeci și patru de ore pe zi, pentru tot restul vieții noastre, puterile care sunt muncesc să ne prostească. Așadar, ca să ne apărăt și să luptăm împotriva asimilării lâncezelii în procesul gândirii, trebuie să învățăm să citim. Ca să ne stimulăm imaginația, să ne cultivăm conștiința, propriul nostru sistem de valori. Cu toții avem nevoie abilități să ne apărăm, să ne conservăm mintea”. – Henry Barthes

Nu mai lucrez în presă, dar citesc presa în fiecare dimineață. Vreau să știu, să văd, să nu fiu oarbă la ce se întâmplă în jurul meu. Însă sunt selectivă cu ceea ce citesc. Uneori mă enervez, sunt revoltată, însă tac, nu spun nimic.Tac fiindcă așa am fost învățată în școală, că ce am eu de spus nu contează. Că sunt mai-mari care mereu vor avea dreptate, iar părerea mea este infimă. Azi am citit un
Aceasta va fi o postare lungă, în onoarea unui om incredibil.
Am stat puțin să mă gândesc cum aș putea să îmi exprim nemulțumirea în legătură cu analfabetismul de care dăm dovadă la nivelul țării. Am citit un articol pe
Sunt unii oameni care reușesc să ne citească sufletul fără să ne audă toată povestea vieții, iar unii dintre ei, ne fac să devenim nemuritori. Așadar, aproape debutatul poet Dan Florea, un adevărat prieten, aproape de sufletul meu, văzându-mă într-un impas, mi-a dăruit nemărginirea prin câteva versuri în care a aranjat frumos bucăți din mine. Mulțumesc, Dan, pentru această onoare!
Sunt foarte greu de mulțumit în ceea ce privește cărțile. Prea puține sunt cele care mă țin cu sufletul la gură, în care îmi înfing degetele, ținându-le cât mai strâns firavele pagini în timp ce ele își înfing cuvintele în sufletul meu. Puține sunt cele care mă scot din lumea asta, mă bagă într-a lor și simt că-s acolo, că trăiesc alături de personaje, care mă fac să râd, să plâng și mă lasă multă vreme pierdută printre rândurile lor, chiar dacă am terminat de citit. Sunt prea puține cele care își revarsă descrierile și dialogurile în inima mea și în același timp îmi antrenează mintea. Însă, din când în când, am norocul să dau peste o astfel de carte, pe care o țin pe noptieră multă vreme după ce am terminat de citit și mă gândesc la ea. ”Mierla Neagră” scrisă de Radu Țuculescu este una dintre ele. Întâmplări uluitoare străbat paginile acestui volum care a apărut în anul 2015 la Cartea Românească și despre care, poate, mi-a fost puțin teamă să scriu. Ce aș putea spune eu, un biet cititor, despre măreția acestor cuvinte? Dar încerc, atât pentru volum, cât și pentru autor.