Despre credință, alcool și fum

Merg cu autobuzul și iar stă să plouă. Nori furioși se adună, se tot pregătesc. Lângă mine s-a așezat un bărbat cărunt, nebarbierit, cu un fel de beretă marinărească în cap. Trecem pe lângă catedrala ortodoxă. Bătrânul își dă jos bereta și își face cruce privind spre clădire ca și cum ar mai cerși câteva zile din viața asta nenorocită. Mă privește blând, dar ochii lui albaștri mă-ngheață. Parcă ascund o tristețe nemărginită, parcă el păstrează în privire sfârșitul lumii… știe când munții vor cădea dintre nori, în mare. Aș fi vrut să-l întreb, cât mai avem. Să știu dacă mai are rost să-mi setez alarma de la telefon sau nu.

Io-s în deal și badea-n șesu

Și mi-l cunosc după mersu

Seară. Fum. Înghesuială. Concert.

Copile de liceu cu o bere în mână și o țigară în cealaltă se freacă de niște băieți, tot de liceu, pe jumătate dezbrăcați în timp ce muzica răsună. Încerc să urmăresc concertul, dar un prieten îmi tot explică despre cum s-a lăsat de fumat, dar mai bagă una ocazional. Privesc în jur și mi se pare că te văd cu coada ochiului. Mă întorc repede, dar nu erai tu. Oricum nu se putea… Ce zici? Oare ei au un Dumnezeu sau măcar un înger pe umăr? Cineva care să le țină de bere când merg la baie?

Cântă cucu bată-l vina, de răsună Bucovina

Puțin mai încolo se joacă fussball. Nu am înțeles niciodată de ce ai vrea să vii în club să te joci fotbal în miniatură cu niște omuleți de plastic… Un prieten s-a întors din Anglia. Îmi este ușor să vorbesc cu tine. Îi zâmbesc și îl îmbrățișez. Hai să ieșim la o cafea, că apoi plec în Japonia, îmi zice. Îi spun să mă sune, deși știu că nu o va face. Poate când se-ntoarce iar.

Ți-am cerut Doamne să-mi dai

Noroc și mi-ai zis că n-ai

Nu știi ce e acuma seara? E seara în care toată lumea o pupă pe Bia! Râd. Toți vin să mă pupe și să mă îmbrățișeze. Parcă timp de o îmbrățisare te uit, dar apoi iar te văd cu coada ochiului… nu… tot nu ești tu. Tresar, dar îmi face bine să cred că aș putea să te mai văd. Și atunci aș renunța la orgoliu și ți-aș spune că mi-e dor de tine. Nu m-aș gândi că deja știi și nu-ți pasă.

sursă poză

”12 oameni furioși” degeaba…

Sâmbătă, 28 februarie, în sala mare a Teatrului Național s-a jucat premiera spectacolului 12 oameni furioși în regia lui Tudor Lucanu, tânăr, dar care promite multe. Numărul oamenilor cu funcții sau fără, de cultură sau nu care așteptau nerăbdători în fața teatrului era depășit doar de numărul ghioceilor aduși de… negustori cinstiți, sperând că vor forța puțin primăvara.

Într-o încăpere sobră, cu ferestre mari, intră doisprezece oameni ce urmează să hotărască soarta unui tânăr de optsprezece ani, acuzat că și-a ucis tatăl. Probele, martorii, declarațiile, toate sugerează că este vinovat. Aparent, jurații nu vor avea mult de dezbătut. Însă votul trebuie să fie unanim, iar din doisprezece persoane, una singură are îndoieli, ceea ce duce la discuții aprinse și la răsturnări de situație.

Începutul a fost unul lent, actorii intrând oarecum debusolați pe scenă, încercând să simuleze încredere, însă, aparent emoțiile se conturează prin timpi morți, probleme cu replicile și multe discuții cu spatele la public ce se aud în surdină. Ovidiu Crișan, președintele juriului, se mulează bine în rolul de lider autoritar, reușind astfel să pună lucrurile în mișcare.

Juratul 8, Matei Rotaru, cel care îl consideră pe acuzat nevinovat, este un ”predicator cu glas mieros”, descriere precisă făcută de un alt coleg. El este primul care are curajul să dezmintă acuzațiile, reușind să ignore presiunea la care îl supun ceilalți. Prestația lui Matei Rotaru a fost cu efect însă nu i-ar fi stricat puțin mai multă spontaneitate.

Pe măsură ce povestea evoluează, personajele, pe rând, prind contur și se individualizează. Juratul 12, Emanuel Petran lucrează în publicitate și este mereu nehotărât. Juratul 8 este arhitect, motiv pentru care fiecare argument adus este calculat cu foarte mare precizie, iar Juratul 3, Ionuț Caras, se implică în totalitate în caz, devine treptat din ce în ce mai nervos, reieșind că implicarea emoțională se datorează unor frustrări personale. Cornel Răileanu, un adevărat veteran al Teatrului Național, joacă impecabil, cu o naturalețe incredibilă și creează o legătură strânsă cu personajul. ”Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască, și noi începem să ne recunoaștem în cei 12” explică Tudor Lucanu, iar regăsirea aceasta nu poate sugera altceva decât că… justiția nu e atât de oarbă pe cât se spune. Atâta timp cât jurații asociază detaliile cazului cu detalii din viața lor, nu poate exista obiectivitate.

Mișcarea scenică de multe ori a părut forțată, într-o încercare disperată parcă de a umple un gol, însă situația a fost echilibrată de glume foarte bune, spuse în cele mai potrivite momente. Argumentele au fost multe, certurile și mai multe, însă în final, verdictul a fost anunțat: NEVINOVAT!

Cei doisprezece oameni au fost furioși degeaba, mult prea devreme… ar fi fost frumos ca tensiunea din încăpere să crească treptat, până la momentul final care a fost prea brusc și a lăsat spectatorii dorind, poate, o explicație.

Făcând comparație cu spectacolul cu care regizorul a debutat acum trei ani și acesta, pot spune cu convingere ca va câștiga detașat cel cu comedia neagră, Bravul nostru Micșa, scrisă de Radu Țuculescu, căci este vorba de spectacol, de concepție scenică, de dinamică. Fiindcă dinamica este, în primul rând, ceea ce lipsește celor 12 oameni, însă Tudor Lucanu este o mare speranță a teatrului românesc și cu siguranță nu va înceta să ne surprindă plăcut.

*Articol publicat în revista Tribuna, în numărul din 1-15 aprilie 2015

Povești din fundul lumii

E prima dată anul acesta când mâncăm afară. Suntem undeva la țară sau, cum zic eu, în fundul lumii. Azi suntem rupți de tot, teoretic. Noroc că mai prind uneori câte o linie de semnal.

Porcii cer mâncare, iar Rex, câinele alb stă tolănit în nisip. Bunicul îi zice Tequila. Așa îl chema pe câinele bătrân care a murit de mult. Îmi spune că Tequila cel nou nu-i cuminte. Pleacă zile întregi de-acasă și nu vine dacă-l strigi… doar dacă ai mâncare.

Se întețește vântul. Vine furtună. Pisica stă liniștită lângă mine cu ochii pe jumătate închiși. Știe că vine vreme de dormit. Gâinile au ciugulit lacom toate boabele aurii de porumb și acum caută debusolate.

Tata și unchiul scot o canapea din casă în timp ce bunica le dă indicații.

– Du-te și ajută coptii la ladă! strigă către bunicul. Un bondar s-a așezat pe paharul în care a mai rămas puțin suc de portocale, dar nu stă mult. Nu e prea natural. Portocalele s-au pierdut undeva pe drum.

Ești supărată? e singura întrebare pe care o aud în afară de ce mai faci? Nu ne-am văzut de un an. Mătușa îmi dă niște bani, șoptindu-mi: să nu-i spui la ticu-to! Îi îndes în buzunar.

– Mulțumesc, nu-s supărată, răspund, iar orice gând îmi alunecă spre sufletul pe care l-am pierdut. A-nceput să-mi fie frică, cred, de orice. Nu neapărat de moarte. Mai degrabă de durere, de suferință. Undeva din spatele casei se aude un cuc. Tresar, iar ceilalți râd.

Murim întâmplător sau avem un număr limitat de zile? Citeam dintr-o carte cu coperți galbene ceva depre morți: Sunt niște sadici. Storc din tine amintiri chiar de ești uscat ca un vreasc. Eu nu-s deloc uscată și am prea multe amintiri. Unde or fi stat ascunse până acum?

Vântul vrea să-mi fure foaia. Primele picături de ploaie se imprimă pe fața de masă lucioasă. Nu s-a terminat. abia acum începe.

poza

O altă scrisoare pentru tine

Acum că m-am mai liniștit, poate voi reuși să scriu câteva rânduri pentru tine, fiindcă știi că eu mereu m-am exprimat mai bine doar în scris. În curând se fac 5 ani de când te-am cunoscut și 4 zile de când ai plecat dintre noi. Totuși încă nu-mi vine să cred. Zilele astea au trecut atât de greu și au fost mai mult în ceață, iar zilele astea am ”retrăit” cei 2 ani cât te-am avut… de nenumărate ori.

Era un 8 mai cald și plin de cărăbuși când te-am cunoscut și te-am mușcat pentru prima dată. Ți s-a părut amuzant și m-ai văzut frumoasă, iar a doua zi vorbeam de parcă ne știam de-o viață… prin mesaje, fiindcă atunci când mă vedeai, îți era rușine să-mi vorbești și mi-ai fost drag.

O săptămână mai târziu te avertizam să nu te îndrăgostești de mine, iar tu îmi mărturiseai că deja e prea târziu și așa a început o iubire copilăroasă, tumultoasă, plină de zâmbete, dar și de regrete.

Eu cred că atunci când murim, avem grijă de cei dragi, rămași pe pâmânt, însă le vedem doar sufletele, trupurile nu mai contează, iar dacă tu-mi vezi acum sufletul, vei ști că vreau să-ți mulțumesc din nou pentru acei doi ani în care am crescut unul alături de celălalt. Mulțumesc că m-ai învățat că trebuie să lupți pentru ce consideri că merită, să lupți până nu mai poți. Mulțumesc că m-ai învățat cum să iubesc și ce înseamnă să fii alături de o persoană la bine și la rău. În perioada mea de 17-19 ani, în care totul pare absurd fiindcă știi că se termină copilăria, m-ai ajutat să-mi formez personalitatea, să fiu un om mai frumos și sper că am moștenit măcar 10% din bunătatea ta.

Îmi pare rău că nu am venit niciodată cu tine la pescuit, deși m-ai chemat de atâtea ori. Eu ți-am explicat că nu pot sta atâta timp în liniște și voi speria peștii. Mai bine așa. Am mâncat bine de multe ori.

M-ai făcut de atâtea ori să râd… până nu mai aveam aer. Și știu că erai fericit când mă vedeai și pe mine fericită.

Nu știu dacă ai învățat ceva de la mine. Poate ai învățat să fii mai tare, că știu că ți-am dat multă bătaie de cap și te-am făcut să suferi. Dar știu cu siguranță că te-am învățat să cureți cartofii cu cuțitul, nu doar cu curățătorul… asta în cazul în care, cumva, ți se strica. Aaa… sau mai ții minte când am vrut să facem spaghete și a explodat sticla de bulion în toată bucătăria? Ce bine am râs atunci…

Și de multe ori ziceam, că atunci când vom fi bătrâni, chiar dacă nu am fi rămas toată viața împreună, să ne întâlnim, să stăm pe câte un balansoar și să ne uităm la un film. Poate am fi revăzut ”Salt”… știi tu de ce. Oricum… primăverile și verile cu tine au fost cele mai frumoase… fiindcă ne uitam mereu la stele. Și de multe ori îmi ziceai că te uitai pe cer după steaua pe care mi-am ales-o să fie a mea.

Sau îți amintești prima scrisoare pe care ți-am dat-o? În care ți-am spus pentru prima dată că te iubesc? Te-am rugat să o citești doar când ajungi acasă. Și pe drum începuse să plouă… era noapte. O ploaie caldă, cu picuri mari, dar nu ai avut răbdare până acasă. Te-ai oprit sub o lumină stradală și ai citit. Evident că nu ai înțeles tot, că spre sfârșit se dusese scrisul. Oare mai ai scrisoarea aia? Eu am păstrat ciornele…

Nu te mai rețin, atât mai vreau să-ți spun doar că… zilele astea, gândindu-mă atât de mult la tine, am realizat (desigur, regret enorm că prea târziu) că nimeni nu m-a iubit ca tine. Mulțumesc însă că am cu ce compara, ai ridicat mult ștacheta!

Odihnește-te în pace și sunt sigură că timpul care trece până ne vom reîntâlni, pentru tine va fi scurt, cât o secundă.

P.S. Mașina de scris de la tine este tot pe birou. Tot am zis că voi scrie un roman la ea… poate va fi romanul despre noi.

Ce m-au invatat Oscar si Tanti Roz

Am spus nu doar o data atat in scris, cat si fata in fata, ca orice om are nevoie de un punct fix la care se intoarce ori de cate ori simte ca lumea o ia razna. Iar punctul acela, pentru mine, este Dumnezeu.

Citind astazi un articol, mi-am amintit de frumoasa poveste a lui Oscar, baiatul care sufera de cancer si Tanti Roz, asistenta care ii insufla atat de multa speranta in suflet incat ajunge sa simta ca va trai sute de ani, scriindu-i scrisori lui Dumnezeu.
Astfel ma gandesc cat suntem de superficiali, ca luam viata ca si ceva ce meritam, nu ceva ce ne-a fost dat cu usurinta si cu aceeasi usurinta putem sa o pierdem.
Cred ca pierdem prea mult timp fiind stresati, nervosi, suparati, pe calculator, dormind, certandu-ne, plangandu-ne ca viata este grea.
Dar daca am intampina orice vine inspre noi cu un zambet? Daca am fi recunoscatori pentru orice lucru bun sau rau? Ca in fond, nu experientele prin care trecem, ne formeaza ca oameni? Nu asa formam amintiri?
Daca am fi mai fericiti?

Nu mai publicați căcaturi!

După ce mi-am publicat al doilea volum, foarte mulți tineri m-au contactat pentru a-mi cere sfaturi despre cum să publice o carte, iar majoritatea mi-au zis: ”Știi, am o grămadă de gânduri aruncate pe foi, nu le-am arătat nimănui, dar mă gândesc să public o carte”. Nu, nu publica o carte. Nu aduna toate ”gândurile” de adolescent furios pe lume și eventual cu tentative de emo și le pune într-o carte, fiindcă, îți spun eu, editurile ar publica orice, pentru bani și nimeni nu îți va spune că-s nasoale. Așa că vei fi mandru/mândră cu o carte cu numele tău pe raft, dar nu te gândești la consecințe. Din cauza celor care publică orice, generațiile tinere au de suferit. Multă lume nu-i citește, fiindcă nu-i consideră capabili să scrie și așa rămân anonimi. Și poate mai ai și norocul să prinzi o editură care îți face reclamă, fără să țină cont de căcaturile pe care le-ai aruncat tu acolo pe foaie.

Eu nu m-am apucat de capul meu să public, ci am avut în spate o mână de oameni care au analizat la rece tot ce am scris, iar sinceră să fiu, primul volum ar fi fost de 2 ori mai gros dacă aș fi băgat tot ce am scris în el. Așadar, dacă tu crezi că tu ai citi ceea ce ai scris, găsind cartea într-o librărie, du-te și întreabă pe cineva, cere un sfat, acceptă critici. Și nu o întreba pe maică-ta, că ea sigur o să spună că scrii minunat.

Să nu uit! Înainte cu mult să începi să scrii, citește, citește și iar citește, ca să înveți cum să scrii. Să înveți ce e bine, ce e rău, ce e prea mult sau ce ar putea fi mai mult. Învață când trebuie pus fi sau fii, a ști sau știi. Nu fi ignorant/ă considerând că ăia dinaintea ta au scris degeaba.

Așa că pentru mine și pentru mulți alții, care încercăm să ne axăm pe calitate și nu pe cantitate, vă rog eu, nu mai publicați căcaturi!

poză