Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit…

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, aș renunța la alergarea asta după bani, după faimă sau alte lucruri cu care confundăm noi acum viața. M-aș opri în centrul orașului, în mulțime și aș admira oamenii, frumusețea lor, le-aș zâmbi și aș încerca să îmi dau seama ce griji îi frământă.

Mi-aș cumpăra o înghețată și aș savura-o până la ultima picătură, amintindu-mi de înghețata la cornet pentru care adunam bani când eram mică. Aș cumpăra toate florile de la bătrânica din colț și… i-aș cumpăra și ei o înghețată! Apoi am sta de povești.

Mi-aș deregla ceasul de la telefon și nu m-ar mai interesa, nici măcar pentru o secundă cât e ora. Le-aș spune oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc, chiar dacă le-am demonstrat-o în nenumărate rânduri. Tot e bine să auzi, printre griji și probleme, că cineva ți-a dat o bucățică de suflet.

Aș lua un mic dejun, un prânz și o cină în familie și nu aș lăsa să treacă nici măcar o noapte în care să nu dorm lângă sufletul meu pereche.

Aș râde până nu aș mai avea aer și i-aș face și pe ceilalți să râdă.

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, nu aș mai rata nici măcar un apus și mi-aș reciti cartea preferată, în liniște cu un pahar de vin lângă mine.

Dacă aș ști că mai am doar câteva zile de trăit, le-aș mulțumi tuturor oamenilor care au făcut parte din viața mea, că m-au învățat tot ce știu.

Dacă aș ști că mai am doar câteva ore de trăit, le-aș petrece în familie, râzând și jucând cărți.

Dacă aș ști că mai am doar câteva secunde de trăit aș zâmbi și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce a avut viața să-mi ofere.

Timpul nu are răbdare. Secundele trec ca și cum nu ar fi fost și uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Se scurg printre degete și nici nu ne dăm seama. Și ajungem să mai avem puțin timp de trăit și ne întrebăm ce a contat cu adevărat. Dacă am făcut ce trebuia.

Când ai mințit ultima dată?

Când eram mici, aveam un joculeț. În curtea mătușii mele, unde am copilărit, creșteau niște buruieni pe care noi le numeam „minciunele”. Le rupeam cozile și de acolo ieșeau firișoare. Câte firișoare ieșeau din codița unei minciunele, atâtea minciuni spusesem în ziua respectivă. Unii aveam noroc și scăpam fără niciun firicel, dar se întâmpla uneori să fie 5-6 și atunci ajungeam de râsul grupului de copii. Minciuna era ceva urât, ceva rușinos.

Însă, toți mințim. Unii o fac din plăcere, alții suferă de mitomanie, iar alții mint, de cele mai mult ori, pentru a nu-i supăra pe alții. În ceea ce privește ultima categorie, eu sunt de părere că „alții” sunt de vină. Fiindcă n-au știut cum să reacționeze când am greșit.

Nu-mi place să mint. Mi se pare de prost gust, însă și eu o fac, fiindcă uneori sunt nevoită. Îi mint pe cei care nu știu să ierte, care se supără, care nu se pun în pielea mea.

Și unde începe totul? Ei bine, în copilărie. Practic, învățăm de la părinți să mințim. Am stricat o jucărie. Ce s-a întâmplat ultima dată când am stricat? Au fost furioși. Au țipat și s-au supărat. Atunci, mai bine ascund adevărul, care să evit să se supere.

Am luat o notă mică. Ultima dată au fost dezamăgiți, au țipat și nu am mai avut voie să ies cu ceilalți copiii pe afară timp de o săptămână. Mai bine nu le spun de nota mică, cel puțin până iau una mai bună. Dacă mă întreabă, le spun că profesoara nu ne-a corectat textele.

Sunt minciuni aparent, minore, care, teoretic, nu fac rău. Însă noi nu ne dăm seama că de fapt așa se construiește fundația unei serii nenumărate de minciuni. Îmi mint șeful că a întârziat autobuzul și de aceea am întârziat la muncă. Îmi mint partenerul că am stat acasă în pat când de fapt am ieșit cu prietenii la o bere.

Fiindcă ne este teamă de reacțiile pe care le vor avea. Fiindcă, în general, oamenii nu sunt înțelegători cu ceilalți. Își pun propriile nevoi în fața celorlalți și atunci ies la suprafață părți întunecate ale personalității noastre.

De altfel, mințim când suntem întrebați „ce mai faci?”, spunem „bine” de cele mai multe ori fiindcă așa e politicos. Nu îi încărcăm pe alții cu problemele noastre. Mințim când nu ne respectăm promisiunile. Ne mințim prietenii că suntem ocupați, când, de fapt avem doar nevoie de niște timp pentru noi.

Tu când ai mințit ultima dată? Și cum ar fi dacă pentru o zi, pentru 24 de ore, am fi suficient de atenți încât să nu mai spunem nicio minciună? Cred că sufletul nostru ar fi puțin mai ușor.

sursă foto

Ospătarii nu sunt slugile tale

Din păcate, multe persoane tratează ospătarii ca pe slugile personale. Am văzut atitudini urâte, jignitoare, chiar de repulsie și de scârbă.

Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să țipe la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Continue reading →

Am găsit poezia în magazinul din colț

Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.

Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.

M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.

Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.

-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.

-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.

-Nu există, Machiavile, tu, proastă!

-Există, nu există. Bine c-a plecat.

Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.

Când te simți în siguranță?

Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo

Lasă-mă să aleg!

I-am văzut într-o seară lângă Casa de Cultură a Studenților. Era plăcut afară, un fel de trailer pentru vară, că acum iar e frig. Stăteau în linie, pe trotuar, mici, mari, tineri, în vârstă… Dar erau tineri, prea mulți.

”Sunt student la Poli”, l-am auzit pe unul zicând. Era un băiat scund, destul de frumușel. Erau acolo fete tinere, păreau cu bun simț, educate. Când am aruncat eu un ”Avem dreptul să alegem!”, printre dinți, au ales să nu răspundă. Mai bine, că m-aș fi luat la ceartă. Au continuat să țină cuminți pancartele cu ”Spune NU avortului”, ”Avortul este crimă” și cine știe ce slogane mai erau pe-acolo. N-am putut să le văd, atâta furie am simțit. S-au adunat să protesteze. Se adună des, prea des.

Trăim într-o lume prea egoistă. Toți se cred centrul universului și astfel îi judecă și îi acuză pe cei care nu se supun normelor după care ei trăiesc. Trăim într-o lume în care toți vor să ne limiteze alegerile. Nu vreau să vorbesc despre părerea mea în legătură cu avortul. Vreau să vorbesc despre alegeri. Vreau să am dreptul să aleg, să alegem, fără să aibă alții dreptul să militeze împotriva alegerilor noastre.

Fiindcă m-am săturat de oameni frustrați care, neavând puterea psihică necesară să își depășească starea, încearcă să controleze viețile altora. Îl văd și acum pe studentul ăla de la Poli, transmițând trecătorilor un mesaj: avortul e greșit. E părerea ta, nimeni nu o contestă. Dar de ce trebuie să îmi bagi pe gât mie părerea ta? Tu alege să păstrezi un copil la 20-22 de ani când ție abia îți ajung banii de la o săptămâna la alta și trăiești zile întregi cu supă la plic.

Sunt multe avorturi în România. Da, știu.

”Date publicate în 2012 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că România are ce mai ridicată rată de avort din Europa: 480 de avorturi la 1.000 de naşteri (aproape o treime din copiii concepuţi sunt avortaţi)”, așa zice un site. Păi de ce, frate? Ia militați pentru introducerea educației sexuale în școli. Să învețe să se protejeze. Ia vorbiți cu părinții să le explice copiilor ce se întâmplă cu corpurile lor când ajung la pubertate. Am 24 de ani și cunosc prea puțini tineri de vârsta mea la care să le fi explicat părinții ce este sexul și cum să se protejeze. Fiindcă oamenilor le este rușine să vorbească despre ceva mai mult decât natural. Da lasă, mergeți la proteste. Lăsați să dea pe-afară orfelinatele de copii și să se găsească bebeluși aruncați la tomberon. E mai bine decât avortul. Nu mă mai lungesc, am zis că nu vorbesc despre asta, ci despre alegeri.

Îmi doresc o lume în care fiecare poate alege. Să aleagă ce carieră vrea, să aleagă cu ce să se îmbrace, să aleagă pe cine să iubească, să aleagă dacă să facă un copil sau nu.

Dar acuzăm tot ce e diferit de noi. Blamăm, protestăm. Nu vrem avorturi fiindcă bebelușii ăia care-s minusculi în corpul femeii simt durerea. Bullshit. Nu vrem căsătorii între homosexuali fiindcă încurajăm oamenii să fie homosexuali. Bullshit. Nu vrem ca homosexualii să adopte copii fiindcă nu vor crește în medii adecvate. Bullshit. Nu vrem sex înainte de căsătorie fiindcă e un păcat imens. Bullshit.

Nu vrem anumite lucruri fiindcă nu-s în concordanță cu principiile și valorile noastre, chiar dacă-s de căcat. Restu-s doar motive.

Hai să învățăm mai bine să ne vedem de treaba noastră, să iubim mai mult, să zâmbim mai mult și să protestăm mai puțin pentru toate căcaturile. Abia aștept să văd în România prima nuntă între două persoane de același sex. Să-i văd că se iubesc și-și jură iubire veșnică. Abia aștept să îi văd apoi salvând un copil din ghearele sistemului și crescându-l într-un cămin plin de iubire. Abia aștept să văd la televizor reporteri plin de tatuaje și de pierce-uri în nas. Abia aștept să văd români fericiți.

Mama e iubire

Multă vreme m-am gândit că nu vreau să fac copii fiindcă nu vreau să plâng cât a plâns mama din cauza mea sau a fratelui meu. Și m-am urât și mă urăsc de multe ori pentru asta. Dar oricât a plâns, mereu și-a șters lacrimile și a continuat să ne iubească din tot sufletul. Cred că acesta este cel mai frumos lucru la ea. Că oricât ar fi de obosită, de tristă, de stresată, izvorul ei de iubire pentru noi nu seacă niciodată.

Azi e ziua ei, împlinește o vârstă frumoasă și de 24 de ani îmi suportă toate toanele și toate obrăzniciile. Și mă enervez de multe ori pe ea când mă ceartă sau nu ascultă sau se supără. Dar la sfârșitul zilei, când îi povestesc ce am mai făcut și aud dorul și mândria din glasul ei, nu am cum să nu fiu fericită. Fiindcă e mama și ea însăși e iubire.

Mă întristez atât de tare când îi aud pe alții zicând ”o urăsc pe mama”. Fiindcă mă gândesc că ea mi-a dat viață, ea m-a purtat lângă inima ei timp de nouă luni, s-a chinuit cu durerile nașterii, m-a învățat primele cuvinte, mi-a deschis ochii în ceea ce privește lumea. Apoi s-a trezit dimineața la 5 să vină să mă ducă acasă de la vreun majorat și a suferit în tăcere lângă mine când vreun băiat mi-a frânt inima. Ce mamă și-ar dori să își vadă copilul suferind? A lucrat zile și nopți ca eu să am mâncare pe masă, haine, să călătoresc, să văd lumea. Cum să îți urăști mama?

Mama a fost alături de mine în cele mai triste, dar și cele mai fericite momente ale mele. Și deși am avut și am o mulțime de prietene cu care îmi împărțeam secretele, mă bucur că am ajuns să realizez că de fapt ea e cea mai bună confidentă.

Mama e cel mai harnic om pe care îl cunosc. Nu am auzit-o niciodată zicând că îi e lene și, deși lucrează mult mai mult decât mine. Și deși lucrează atât, tot găsește energia necesară să îmi facă mâncarea mea preferată sau să mă mângâie pe spate când am nevoie de afecțiune.

Mama m-a susținut în nebunia mea cu scrisul, deși îi este teamă că nu mă voi mărita niciodată. ”Voi scriitorii sunteți toți suciți”, îmi mai spune ea câteodată. Dar pentru asta, la lansările mele de carte plânge de bucurie și ține cărțile și revistele în care mi-au apărut creațiile la ea la muncă, să se poată lăuda cu ele.

Mama e mereu sufletul petrecerii. Oricât ar fi de obosită, nu spune niciodată ”nu” unui chef bun și dansează până nu o mai țin picioarele. Lucru care îl cam enervează pe tata, că el nu e prea dansator de felul lui. Mie mereu mi-a plăcut să merg la petreceri cu ai mei, fiindcă am știut că dacă ea e acolo, distracția e garantată.

Mama are un suflet bun și ajută mereu pe toată lumea. Vrea să le fie bine tuturor oamenilor din jurul ei. Mama râde din orice și asta mă face extrem de fericită. Fiindcă viața ei a fost plină de greutăți, dar tot i-a rămas atât de mult optimist în suflet încât să râdă cu o poftă molipsitoare. Și sincer? Mă bucur că am moștenit de la ea sufletul și talentul de a râde până nu mai am aer. Îmi face viața mult mai frumoasă.

La mulți ani, tu, mami, tu! Că știu că vei citi și știu că vei plânge. Te iubește Bia din toată inimioara ei!