Ajungi într-un loc nou, te uiți pierdut, nu știi exact încotro să te îndrepți. Anxietatea își spune cuvântul. Și atunci apare el. Serios, nu prea chipeș, dar îți atrage atenția postura lui, îmbrăcămintea, cum se impune. Lumea se ferește din calea lui.
E el, e portarul. Și te întreabă cu voce gravă:
„Încotro, donșoară?”
Iar tu îi spui, că vrei să ajungi într-un anumit loc și realizezi că mirosul de transpirație îi făcea pe oameni să se ferească din calea sa. Încerci să nu lăcrimezi și te gândești că mirosul înțepător cel mai probabil e cerință în fișa postului. Ca un nivel suplimentar de protecție. Mai ales la Mega.
„Păi și cum, donșoară, vroiai să meri fără să-mi zâci? Trebe’ să te trec pe hârtie, să semnezi de intrare, de ieșire, să trecem ora. Îț dau una din asta cu vizitator, apăs pă butonu’ ăsta de aci ia ni și numa’ după aiaaa. Nu meri așa, oricum. Intri dacă vreau io. Că poate-mi faci probleme. Hă-hă”.
După glume, sunt șanse să devină și sfătos. Într-un final, primești badge-ul cu „Vizitator”, ajungi unde ai de ajuns și crezi că ai scăpat. Dar te întâlnești din nou cu el la ieșire. Nu poți pleca așa, oricum.
CITEȘTE ȘI:
biancatamas.ro 