Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.
Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.
M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.
Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.
-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.
-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.
-Nu există, Machiavile, tu, proastă!
-Există, nu există. Bine c-a plecat.
Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.
Aș sta să te ascult cum îmi citești, să aud cum vocalele fac tumbe prin glasul tău, o poveste despre viață, despre suflet, despre vii și morți și, poate, despre noi. Aș sta cu capul pe pieptul tău și m-aș bucura de bătăile inimii tale. Ți-aș privi buzele cum se ondulează să cuprindă forma fiecărei litere.
Sunt unii oameni care reușesc să ne citească sufletul fără să ne audă toată povestea vieții, iar unii dintre ei, ne fac să devenim nemuritori. Așadar, aproape debutatul poet Dan Florea, un adevărat prieten, aproape de sufletul meu, văzându-mă într-un impas, mi-a dăruit nemărginirea prin câteva versuri în care a aranjat frumos bucăți din mine. Mulțumesc, Dan, pentru această onoare!
biancatamas.ro 