Festivitățile școlare sunt doar pentru cei care vor să se audă vorbind la microfon

Am învățat bine întotdeauna, din două motive mari și late. În primul rând pentru că am avut întotdeauna o sete extraordinară de cunoaștere, în al doilea rând pentru că am apreciat mereu toate eforturile pe care le-au depus părinții pentru ca eu să am tot.

Așadar, am învățat, am luat note mari, dar nu mi-a plăcut niciodată școala.

Continue reading “Festivitățile școlare sunt doar pentru cei care vor să se audă vorbind la microfon”

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

La Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca profesorii își doresc ca cei mici să învețe, să știe cât mai multe lucruri. Aici, amenințarea cu notă mică nu este crezul suprem.

„Scopul nostru nu este acela de a-i pedepsi pe copii, de a le da note mici, de a-i face să nu mai aibă încredere în ei, să considere că sunt incapabili. Scopul nostru este acela de a-i educa, de a-i învăța cât mai multe lucruri. Noi nu vrem să îi surprindem cu lecția neînvățată, ci vrem să îi ajutăm să învețe lecția”, a spus o profesoară care predă la Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu.

Aceștia sunt primii pași spre un sistem educațional normal, în care elevul nu trebuie să se teamă de note, de dezamăgirea părinților, de pedepsele acestora. Elevul are cu adevărat șansa să învețe. Testele nu se dau neanunțate. Nu există noțiunea de test-fulger, pe care mulți profesori încă îl practică, pentru a vedea cât de bine stăpânește copilul informația. Or, la prima oră într-o zi de luni, un test fulger arată doar cât de buimac este un elev care timp de 2 zile nu a fost sub presiune constantă și a avut timp să se relaxeze.

Spuneam că este un prim pas spre civilizație, nu? Ei bine, la doar câteva zeci de kilometri distanță, la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, profesorii îi ascultă pe copii din lecții pe care nici măcar nu le-au predat.

Un profesor care a predat la același liceu, s-a pensionat recent. Își învăța copiii să iubească materia pe care o preda. Nu le dădea note mici, nu țipa la ei dacă nu știau lecția.

„Trebuie comunicat cu elevul. Poate în ziua aceea îl doare capul, poate nu a dormit bine, poate are probleme în familie. Discut cu el și îi dau șansa să răspundă ora viitoare”, a spus profesorul în nenumărate rânduri.

De asemenea, găsea mereu noi metode prin care să le stârnească elevilor curiozitatea: muzică, joculețe, glume. Însă niciun alt profesor nu a fost curios să învețe de la el, să preia puțin din acest stil de predare.

Un alt caz, la același liceu. Un profesor, supărat că niciunul dintre elevii clasei la care predă nu a ales să dea bacalaureatul din materia lui, se răzbună printr-o atitudine de batjocură, prin examinări dificile și prin foarte multă presiune.

Și uite așa este un pas înainte și trei înapoi, în acest caz. Nu avem cum să evoluăm dacă nu privim altfel, dacă elevii trăiesc în teamă. Se poate respect și fără teamă. E simplu. Însă mulți dintre profesori aplică ceea ce au învățat: adică dictatura. Însă stau și mă gândesc uneori, ce satisfacție simte un profesor la sfârșitul orei când pleacă și îi lasă pe copiii năuciți, cu prea multe semne de întrebare, în loc să îi lase cu câteva noțiuni noi, pe care le-au înțeles și pe care vor putea să le folosească și peste câțiva ani. Cum se simt când o nouă generație a absolvit, dar niciunul dintre elevi nu va spune despre ei că sunt profesorii lor preferați?

Indiferență

85169dec4b449f3d1a505573866be85dEu nu mă prea uit la filme, cel puțin nu singură, fiindcă, în general, simt nevoia să discut cu cineva despre cele văzute în film. Însă, ocazional, (din lipsă de somn de obicei) mai urmăresc câte unul. Așadar, aseară m-am uitat la Detachment (Indiferența), din anul 2011, în regia lui Tony Kaye. De ce am ales acest film? Simplu! Îl are în rolul principal pe Adrien Brody care este în topul meu al celor mai geniali actori, după ce i-am văzut prestația incredibilă în Pianistul (2002).

Așadar, un profesor suplinitor, care merge de la o clasă la alta, face o conexiune cu elevii unei școli cu o reputație destul de proastă. E suficient rezumat, zic eu. Povestea în sine nu mă interesează în mod deosebit, ci filozofiile de viață care apar pe parcurs.

Adevărul este că trăim într-o lume în care profesorii, oamenii care ajută la formarea a generații întregi, sunt subapreciați. Au ajuns să fie batjocoriți de elevi și amenințați de părinți. Orgolii prea mari, copiii cu probleme cauzate de indiferența părinților, oameni care devin profesori sperând că vor putea schimba ceva, ajunși depresivi din cauza neputinței lor.

Adrien Brody dovedește încă o dată cât este de talentat, fiecare replică și fiecare gest fiind jucate la perfecție, iar tristețea nemărginită i se poate vedea în privire.

Cu toate că modul în care a fost filmat nu este pe placul meu, replicile foarte bine gândite, toate cu subînțeles, pe urma cărora pot fi trase anumite concluzii, compensează, iar una dintre aceste replici, în jurul căreia se poate spune că se dezvoltă povestea, m-a uimit și m-a pus pe gânduri:

”Cum puteți să vă imaginați ceva dacă imaginile vă sunt întotdeauna oferite? Dublugândit. Să gândești deliberat în minciuni, știind că sunt false. Exemple în viața de zi cu zi: trebuie să fiu frumos ca să fiu fericit. Am nevoie de operații ca să fiu frumos. Trebuie să fiu slab, faimos, în pas cu moda. Tinerii bărbați din ziua de azi sunt învățați că femeile sunt curve, târfe, lucruri cărora trebuie să le-o tragi, să le bați, să te caci pe ele, să le faci de rușine. Este un holocaust de piață. Douăzeci și patru de ore pe zi, pentru tot restul vieții noastre, puterile care sunt muncesc să ne prostească. Așadar, ca să ne apărăt și să luptăm împotriva asimilării lâncezelii în procesul gândirii, trebuie să învățăm să citim. Ca să ne stimulăm imaginația, să ne cultivăm conștiința, propriul nostru sistem de valori. Cu toții avem nevoie abilități să ne apărăm, să ne conservăm mintea”. – Henry Barthes

 

Școala m-a învățat să tac

teachNu mai lucrez în presă, dar citesc presa în fiecare dimineață. Vreau să știu, să văd, să nu fiu oarbă la ce se întâmplă în jurul meu. Însă sunt selectivă cu ceea ce citesc. Uneori mă enervez, sunt revoltată, însă tac, nu spun nimic.Tac fiindcă așa am fost învățată în școală, că ce am eu de spus nu contează. Că sunt mai-mari care mereu vor avea dreptate, iar părerea mea este infimă. Azi am citit un text, m-am enervat și am zis că nu mai tac. Că trebuie să spun ceva.

Continue reading “Școala m-a învățat să tac”