Am folosit un truc al jurnaliștilor, am scris un titlu pe care să dea lumea click, însă doar pentru că acest subiect este important. Sunt din ce în ce mai multe persoane care trăiesc luni, ani sau poate chiar zeci de ani într-o relație toxică. O relație toxică este o relație nepotrivită, care face mai mult rău decât bine. În care unul dintre parteneri îl abuzează pe celălalt, infiderent că este vorba de abuz fizic, psihic sau sufletesc. Am cerut povești și am primit mai multe decât m-am așteptat. În unele privințe se aseamănă, însă, ceea ce este cert, este că persoanele care au scăpat dintr-o relație toxică nu mai sunt la fel. Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor care mi-au povestit. Aceste povești ar trebui să fie o învățătură, un semnal de alarmă.
Ramona a fost timp de doi ani într-o relație toxică, una despre care, spune ea, nu se pot scrie romane de dragoste.
”Timp de doi ani am fost cu un băiat. Nu era o relație drăguță despre care se scrie în romanele de dragoste. Când ne-am cunoscut, eu aveam probleme foarte mari cu încrederea în mine. Însă a apărut el și a ajuns să fie oxigenul care m-a salvat de la înec în propriile gânduri. La început era ok. Părea că mă cunoaște mai bine decât mă cunoșteam eu. După un timp, el s-a împăcat cu fosta lui, dar tot cu mine era. Era de trei ani cu ea, spunea că nu o iubește și nu știe cum să se despartă de ea. Eram la prima iubire. Eram mică și fraieră, așa că am acceptat situația. Eu mergeam la el, el venea după mine, totul părea romantic. Exceptând partea că mă bătea. Și nu mă refer că îmi dădea câte o palmă. Mă bătea până rupea scaunul de mine. Avea probleme cu drogurile, cu alcoolul, iar tatăl lui l-a abuzat când era mic și chiar și la 22 de ani ai săi, încă îl bătea. Mi-am zis că măcar atât pot să fac pentru el, să îl las să se descarce. Cea mai mare greșeală! Nu vindeci un om lăsându-l să-și manifeste boala. Mi-a promis că după după ce dau la facultate îmi va spune public că mă iubește și vom fi în sfârșit împreună. În doi ani, mi-a spus doar de trei ori că mă iubește și atunci în genunchi, în lacrimi. Poate mă iubea, dar eu acum văd asta ca pe o obsesie prostească. Mi-am pierdut virginitatea cu el fiindcă simțeam că am o datorie față de el, de care voiam să mă scap. Seara a început romantic, cu te iubesc-uri și promisiuni și s-a terminat cu o bătaie de am fost nevoită să chem poliția, fiindcă i s-a părut că am fost prea experimentată pentru prima dată. Deși era evident că era prima dată. Mă bătea pe stradă, mă bătea unde îi venea cheful. Am înțeles într-un final că nu pot sta atâția ani de zile să trag, să încerc, să sufăr pentru o persoană care poate își găsește liniștea în mine, poate scot ce e mai bun din el, dar el scotea ce e mai rău din mine. Singurul lucru pentru care o să îi mulțumesc toată viața este că m-a făcut să realizez că mă iubesc pe mine și că nu vreau să mai accept să fiu într-o relație abuzivă. Dacă mai ridică cineva mâna sau tonul la mine, baftă și la gară! Însă îmi este frică să am încredere în oameni și nu pot avea o relație normală fiindcă, logic, există certuri, iar eu nu sunt capabilă să accept că cineva ridică tonul la mine. Mă speriu, intru în panică și nu mai știu ce să fac. Poate în fața tuturor par dură, inabordabilă și arogantă, dar îmi e teamă că dacă încep să simt ceva pentru cineva, să nu se transforme iar basmul în coșmar”.
Elena a trăit într-o relație în care partenerul ei trecea în scurt timp, fără motiv, de la o extremă la alta. O data era bărbatul visurilor ei, o dată se transforma într-un om pe care nu îl recunoștea.
”Cred că fiecare relație toxică diferă una de alta, a mea cel puțin, a fost una destul de ciudată și complicată. La început totul era bine și frumos, prea bine chiar. Deși ne scriam zilnic destul de multe mesaje, ne întalneam cam rar (cam de 2 ori pe lună maxim) și mă mulțumeam cu asta, gândindu-mă să nu-l stresez prea tare. Nu era deloc gelos, posesiv sau agresiv cu mine și asta apreciam la el. În schimb, ceea ce nu apreciam deloc era faptul că mă critica încontinuu, mă compara cu altele în unele situații și mă subaprecia total. Îmi spunea că sunt proastă, că nu știu nimic, că nu sunt bună de nimic. Era genul de persoană care vedea doar aspectele negative, defectele din caracterul cuiva și te atacă direct cu criticile. Dacă nu mă certam, nu îi răspundeam provocărilor, se enerva. Ne certam și ne despărțeam doar prin mesaje, niciodată în realitate. Ne-am despărțit de vreo 5-6 ori (într-un an), dacă nu mai mult. Am încetat să le mai număr după un timp. Era o energie foarte negativă pentru mine, nu mă simțeam eu însami în preajma lui și el imi reproșa mereu chestia asta. Nu știam de ce nu puteam să mă comport natural pe lângă el. Îmi spunea deseori că n-are rost să mai continuăm, dar tot el era cel care se întorcea mereu la mine. Ultimul an de relatie a fost cel mai groaznic. El proceda astfel: la început se comporta admirabil, îmi gătea, ne uitam la filme, ieșeam în diverse locuri, apoi rămânea să vorbim prin mesaje până devenea mai rece, apoi mă ignora. După o săptămână îmi răspundea cu reproșuri și iar o luam de la capăt. De fiecare dată după ce ne despărțeam intram într-o mini depsresie și uneori chiar depresie în toată regula. timp de câteva săptămâni bune, chiar luni uneori. Nu pot descrie sentimentul care mă cuprindea când vedeam că nu îi păsa dacă ne despărțeam și nu înțelegeam schimbarea lui bruscă de comportament și sentimente față de mine, de pe o zi pe alta. Am fost foarte nefericită. Sfatul meu, mai bine singură și fericită decât într-o astfel de relație care te distruge și te afectează pe termen lung. După atâtea despărțiri, simțeam că nu mai pot fi cu nimeni, nu-mi mai plăcea niciun alt baiat și nu eram interesată să cunosc. A durat destul de mult până mi-am revenit”.
Alina a trăit timp de un an și jumătate într-o relație toxică, fiindu-i interzis chiar și să petreacă timp cu părinții ei.
”Am fost într-o relație timp de un an și jumate. La început s-a comportat foarte bine cu mine, dar cam după patru luni a început să îmi interzică să merg la suc cu colegii și eu l-am ascultat, crezând că doar atât îmi interzice. După aceea mi-a interzis să vorbesc cu cea mai bună prietenă și văzând că nu îl ascult, a intrat pe profilul meu de facebook și a început sa o jignească până când nu a mai vorbit ea cu mine. La scurt timp a început să le dea block pe facebook băieților din clasa mea. Când am observat asta, m-am certat cu el și și-a cerut scuze, iar eu l-am iertat, crezând că nu se mai repetă . Timp de câteva luni nu a mai făcut așa, dar apoi am început să merg cu părinții mei în tot felul de excursii. A încercat să îmi interzică și asta. De fiecare dacă când mergeam cu ei, îmi zicea că sunt o curvă, o proastă, o handicapată. Pe la sfârșitul relației a fost tot mai rău , mă jignea tot mai mult și eu începusem să îi dau dreptate, să mă fac și eu proastă. Pur și simplu mă jigneam singură. Mă înjoseam în fața unui dobitoc . Cel mai rău m-am simțit în momentul în care nu numai că mă jignea pe mine a început să spună că mama este o curvă și o panaramă. În momentul acela am pus punct”.
Laura a reușit să scape în opt luni de bărbatul care a epuizat-o psihic.
”Urla din orice, iar eu eram de vină pentru orice rahat. O dată a urlat la mine de față cu prietenii lui. Bineînțeles că eu am picat de proastă și eu am fost de vină. Prietenii lui aveau oricum o părere proastă despre mine, îi ziceau să scape de mine. Laura e crizată, e nebună, controlează tot. Din fericire au fost doar opt luni. Ne-am despărțit de vreo lună. S-a enervat într-o seară, el. Mereu el. Trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt. I-am zis un adevăr, ceva ce m-a deranjat. Era pur și simplu o constatare. Și atunci… vai, ce crize și ce nervi și ce-a urlat la mine. Că cine sunt eu ca să îl iau la întrebări. Că sunt egoistă. Eu nu ziceam nimic. Eram în șoc, că urla efectiv din nimic. Și am ajuns să mă întreb ce nu fac bine. De ce urlă? Chiar așa defecte mari am? Chiar reușise să mă facă să mă simt vinovată. Ajunsesem să cred că am eu o problemă, că poate chiar sunt isterică. M-am dus și la psiholog din cauza asta. Parcă îmi făcea un favor că stătea cu mine. Așa simțeam câteodată, că-s un om nașpa. Și-a bătut joc de mine și de vulnerabilitățile mele. Mi-a văzut punctul slab (sunt o persoană mai sensibilă) și a profitat de asta. Ne-am certat o data urât. Eram la el, trebuia să dorm acolo. Fiind mai sensibilă, am început să plâng. S-a enervat, a început să urle la mine, să mă facă nebună. Mi-a ordonat să mă opresc din plâns, după care a ieșit din camera și a plecat. Nu mă încuraja. Îmi zicea că fac degeaba facultate, că nu îmi trebuie. Până să ajung la psiholog, n-am putut să mă detașez de el. Ajunsesem să cred că eu sunt problema, că sunt o nimeni”.
Maria, din cauza fostului iubit, a ajuns să se închidă în ea, să fie foarte rece și să nu mai aibă încredere în bărbați.
”În urmă cu doi ani, mi-a scris un tip pe Facebook. Am vorbit și până la urmă am ieșit. A fost cea mai frumoasă întâlnire la care am fost. Ne-am luat cafea, salată și am mers să o mâncăm în timp ce privim apusul de soare. Cam toate întâlnirile noastre erau așa. Era foarte drăguț și mergeam în tot felul de locuri. Ieșeam doar seara, doar în localuri scumpe și doar cu prietenii lui. Înainte de Crăciun, a început să se comporte ciudat. Nu mă mai suna, dar nici nu răspundea. Am intrat în panică și am încercat să aflu de la el sau de la prietenii lui ce s-a întâmplat. A fost în zadar. Până la urmă, am reușit să dau de el și l-am întrebat ce se întâmplă. A zis: Maria, that thing isn’t there for me. Exact așa, în engleză și mi-a închis. Am plâns, l-am implorat, m-am milogit și atunci a început să dea vina pe mine pentru tot ce s-a întâmplat. Vorbea cu mine doar când se simțea singur, iar eu speram să se va întoarce. Îmi spunea că sunt prea înaltă, că sunt prea copilăroasă, că nu îmi stă bine cu părul scurt, iar eu, ca o idioată, dădeam vina pe mine pentru tot ce se petrecea. Mă îndrăgostisem, iar la final a fost nasol. Se întâlnea cu alte fete și îmi trimitea poze în timp ce lua masa cu ele. Prin aprilie s-a îmbolnăvit, a avut frisoane și febră. A doua zi ne-am întâlnit accidental și mi-a spus: Știu că e vina ta, de la tine le-am luat pe toate. Era răcit. Apoi a continuat: Dacă iubita mea vrea să facă sex în weekend și nu pot fiindcă sunt bolnav, este vina ta. Desigur, nu era vorba despre mine. Mi s-a făcut rău în momentul acela, dar nici nu am mai vorbit cu el. Îmi mai trimite uneori snap-uri cu prietena lui. Nu știu de ce. Am rămas cu multe sechele. Nu mă pot atașa de bărbați, am devenit foarte rece. Am evitat toate localurile în care iese el, de teamă să nu ne întâlnim. Nu mai mergeam nici în mall. De la școală plecam direct acasă, evitam strada și toate mașinile gri. A durat mult asta”.
Corina s-a simțit prizonieră în propria ei relație timp de un an și șapte luni.
”La început era bine, era dulce, iar apoi am ajuns să mă simt constrânsă din toate punctele de vedere. Ajunsesem să nu mă mai machiez, să nu mai port haine mulate sau tocuri. Ajunsesem să port hainele maică-mii. Pentru că erau decente. În viziunea lui, o rochie până la genunchi era mai mult decât vulgară. În plus, cercul meu de prieteni s-a restâns numai la el, deoarece prin asta, el mă proteja de persoanele false. Nu aveam voie să ies nici măcar în fața blocului fără el. Pare ușor din exterior să te desparți. Însă sufletește ești constrâns. Se comportă cinci zile urât și două frumos. Tot timpul îi găseam scuze sau motive. Mă mințeam singură. Am scăpat datorită verișoarei mele care are mai multă tărie de caracter și m-a obligat să renunț la el, apoi a fost alături de mine. M-a făcut să realizez că pe un om jos din punct de vedere spiritual și moral nu-l poți ridica dacă el nu-și dorește. Acum, rana e pansată, dar nu e vindecată. Tind să cred că oamenii care te rănesc îngrozitor de tare îți lasă o povară pe care nu poți decât să o cari sau să o faci și mai grea. Însă te obișnuiești cu ea, îți poate fi o lecție constantă”.
Irina a stat doi ani și jumătate cu bărbatul cu care a crezut că își va petrece toată viața, dar s-a înșelat amarnic.
”L-am cunoscut prin intermediul unor prieteni și a fost o sclipire între noi. M-am atașat repede de el. După vreo trei luni, eram îndrăgostită până peste cap și am decis că el este bărbatul cu care doream să îmi petrec toată viața. După aproape un an, însă, lucrurile s-au schimbat radical. Din bărbatul dulce, care îmi făcea surprize și îmi scria poezii de dragoste, s-a transformat într-un om pe care nu îl cunoșteam, de care îmi era teamă. A încetat să mai răspundă la telefon. Mă suna doar când își amintea, iar apoi mă făcea să mă simt importantă, că și-a făcut el timp să mă sune. Prietenii lui erau mereu mai importanți. Cu mine ieșea doar când prietenii lui avea treabă, să nu se plictisească singur acasă. A început să țipe. Oricând, pentru orice și îl enerva orice spuneam. O dată a țipat la mine fiindcă, întrebându-mă ce părere am despre o pereche de ochelari de soare, i-am răspuns sincer că nu îmi plac. A țipat și a gesticulat. Toată lumea se uita la noi. Mă jignea, mă făcea să consider că nu sunt bună de nimic, că sunt norocasă că el stă cu mine. Era invidios pe realizările mele și găsea ceva de comentat. Apoi, îmi scria iar o poezie sau organiza o excursie-surpriză. În acele clipe eram cea mai fericită. Mă linișteam auzindu-i promisiunile că se va schimba, că nu mă va mai face să plâng niciodată. Nu mai făcea dragoste cu mine. Treceau și luni întregi în care mă simțeam nedorită, fiindcă el nu arăta nicio dorință pentru mine. Atunci au început și crizele de gelozie. Stăteam și vorbeam câte o oră la telefon, iar el îmi zicea Știu că nu ești singură acum. Că e un tip la tine și așteaptă să termini de vorbit la telefon ca să vă puteți continua treaba. Ajunsesem să îmi fie teamă să vorbesc, ca să nu îl enervez, să nu îl aud cum țipă. Se droga mereu. Ajunsesem să nu mai știu cum era el, treaz. Aveam certuri pe motivul acesta, fiindcă eu nu voiam să fumez. Zicea că nu îl susțin și nu îl înțeleg, fiindcă trebuie să fumez și eu ca să îl înțeleg. Așa că am fumat, pentru el, să îl înțeleg. Mi-a fost rău și mi-am dorit moartea, nu l-am înțeles, dar am acceptat situația. După doi ani și jumătate, m-a lăsat pentru alta. Ulterior am aflat că mă înșelase de câte ori a avut ocazia. Când s-a despărțit de mine mi-a zis că nu îi place cum gândesc, nu îi plac pasiunile mele, nu îi place cum arăt. Apoi a zis că amândoi avem personalități puternice și se bat cap în cap. Atunci ar trebui să ne găsim fiecare pe cineva mai ușor de manipulat… Eu mă consideram un om relativ frumos, cu bune și cu rele, iar tot ce a dus la formarea mea ca om, nu-i plăcea. Eram conștientă că nu e bine ce se întâmplă. Simțeam că nu am aer și o stare de neliniște îngrozitoare mă cuprindea ori de câte ori ne certam. Aș fi făcut orice să nu îl pierd. Am făcut orice. Am stat la ușa lui plângând, iar el nu îmi deschidea. Am stat în fața lui plângând, în timp ce el zicea să mă opresc, că-l enervez. Am trecut prin necazuri singură, fiindcă pe el nu-l interesa. Dar acum, după aproape jumătate de an de la despărțire, încep să văd lucrurile mai clar. El m-a otrăvit, puțin câte puțin. Zilnic mi-a spus lucruri, care m-au făcut să cred că eu nu sunt bună de nimic și nimeni altcineva nu se va mai uita vreodată la mine. De aceea îmi era teamă să nu îl pierd Acum știu că nu este adevărat, însă nu mai am încredere în mine aproape deloc. Dar nici în cei din jurul meu. Am impresia că toată lumea îmi vrea răul, că nimănui nu îi pasă cu adevărat de mine”.
Claudia a luat boli cu transmitere sexuală de la partenerul ei, însă nu l-a acuzat, ba mai mult, a ajuns să se considere ea vinovată.
”L-am cunoscut în club. Ne-am bătut unul de altul, am început să dansăm și aceea a fost flacăra. Am stat o lună împreună. Eu în perioada aceea plecasem în Bulgaria. Când m-am întors am aflat că el se împăcase cu fosta lui prietenă fiindcă încă o iubea. Eram convinsă că vom fi împreună, doar că acela nu era momentul nostru. Ne-am regăsit într-adevăr după câteva luni. Mie îmi era greu să mă reatașez de el, dar am făcut-o într-un final. Am ajuns să îl iubesc mult. El mă îmbolnăvea cu tot felul de boli venerice, iar eu nu mă mai vindecam. A fost un impediment în relația noastră. Au fost perioade când se enerva mult din cauza asta, mă înjura și mă lovea. Am ajuns să mă consider eu vinovată. Am suferit mult, dar nu am dat vina pe el. Am trecut peste ele fiindcă ne iubeam mult. După nouă luni de relație m-a cerut de soție și am acceptat. S-a înrăutățit situația apoi, ne certam tot mai mult și ne-am despărțit o lună ca să se poată vedea cu fosta lui. S-a întors însă și a mai mers așa încă două luni. Apoi a plecat în străinătate la muncă, iar eu l-am urmat după câteva luni. Stăteam în aceeași casă, dar nu eram împreună. A ținut secret asta. Mințea și se ascundea. Ne certam din cauza fostei lui, care era tot acolo de fiecare dată când venea acasă. S-a întors în țară și nu am mai vorbit mai bine de o lună. Apoi, de curând, iar m-a căutat. Am încheiat-o fiindcă a realizat că are probleme psihice. Am trăit toate stările posibile. Nu are sens să le descriu. Nu m-a prea susținut, nu a știut ce înseamnă asta. Eu m-am simțit inferioară fiindcă el era simplu, iar eu complicată. Am aflat apoi că de fapt el se simțea inferior. E trist când simți asta… cel mai trist”.
Psihologul Raluca Anton vine cu un răspuns, pentru a încerca să pună lumină în atitudinea fetelor care au relații toxice. Ce le ține acolo? De ce nu pleacă, fiind conștiente că nu sunt, de fapt, fericite?
”Relațiile disfuncționale vin din niște mecanisme greșite pe care ambii parteneri le-au dezvoltat, de cele mai multe ori, modelând familia în care s-au dezvoltat ca o consecință a unor vulnaribilități pe care le au. Noi învățăm ce înseamnă să iubești și felul în care iubim de la persoanele noastre de atașament, de la părinții noștri. Pe de o parte, felul în care ei ne răspund nevoilor emoționale (de protecție, siguranță, afecțiune, atenție etc.) și, pe de altă parte, felul în care răspund nevoilor unul altuia. De exemplu, pattern-ul de supunere pe care multe femei care stau în astfel de relații îl au poate avea la bază mecanisme mentale de genul: eu nu sunt suficient de bună, eu nu mă descurc fără el, îmi e teamă să nu fiu părăsită, nu merit să fiu iubită, trebuie să îi demonstrez mereu astfel încât să mă iubească. Deci, teama de abandon și credința eronată este că este incapabilă să se descurce singură o poate face pe o femeie să rămână alături de cineva care o abuzează fizic/emoțional. De ce multe femei rămân chiar dacă ele conștientizează că le e greu? Pentru că e mecanismul pe care îl știu cel mai bine, este ceea ce au trăit în trecutul lor, sunt cunoștințele pe care creierul le activează cel mai ușor. Uneori reușesc să plece, dar după o perioadă revin. Nu reușesc să umple golul rămas în urma abuzului, nu reușesc să aibă încredere că se vor descurca și singure și atunci fac, din nou și din nou, ceea ce știu mai bine: să îndure suferință. Vor reuși să se desprindă atunci când vor înțelege că ele merită să fie iubite, că ele merită să fie apreciate pentru ceea ce sunt și să fie acceptate necondiționat, pur și simplu, pentru că există”, a explicat Raluca Anton.
biancatamas.ro 