O tânără de 17 ani, singura care face tatuaje cu Henna în Cluj

Ana-Maria Butura este o clujeancă veritabilă, învață la Liceul Greco-Catolic ”Inochentie Micu” și de asemenea, o artistă perseverentă. Fiind interesată de tot ceea ce ține de cultura indiană și de arta tatuajelor, aceasta s-a gândit să le combine și, învățând din tutoriale și de la un prieten indian, a început să exerseze făcându-le tatuaje prietenilor.

”Ideea o aveam de vreo doi ani deoarece mă pasionează elementele tradiționale indiene și tatuajele. Așadar mă gândeam să fac tatuaje cu henna și să le dau ocazia oamenilor să vadă cum le-ar sta cu un tatuaj, fără a-și face unul permanent. Am învățat repede. Stăteam câte 2-3 ore pe zi urmărind tutoriale și apoi exersam pe sora mea și pe prieteni” explică Ana.

Cu pași mici spre performanță

Ana-Maria povesteşte că fiecare tatuaj pe care îl face este unicat.

”Mă inspiră modelele tradiționale indiene și tatuajele maori. De asemenea lucrez cu mâna liberă, fără să folosesc șabloane, iar fiecare tatuaj pe care îl fac este unicat. Din păcate, nu pot face chiar orice tip de tatuaj deoarece textura și culoarea hennei mă limitează puțin” a mai spus Ana.

Cu toate că se axează în principiu pe modele tradiționale indiene, Ana acceptă să iasă din tipar, cu condiția ca tatuajele să fie realizabile și să i se pară interesante.

Vestea despre noul ei hobby s-a răspândit repede și a ajuns să aibă propriul stand pentru tatuaje în cadrul unui festival.

”La sfârșitul lunii iunie, când am auzit de Green Sensation Festival de la Tarnița, am luat legatura cu organizatorii, iar ei mi-au susținut ideea de a participa la festival cu un stand de henna tattoos” spune artista.

Organizatorii festivalului spun că după prezenţa tinerei au apărut foarte multe cereri pentru tatuajele henna.

”Noi toți am vrut să o ajutăm să vină cu un stand la festival, și ulterior, când am văzut că a fost foarte apreciată și că apar din ce în ce mai multe cereri pentru tatuaje pe pagina noastră de Facebook, ne-am bucurat că s-a cofirmat încrederea pe care am pus-o în ea” a explicat unul dintre organizatorii festivalului.

Continue reading “O tânără de 17 ani, singura care face tatuaje cu Henna în Cluj” →

Când ne împodobim inimile?

“Dar dacă vii oricând, nu voi ști niciodată la ce oră să îmi împodobesc inima…”

Micul Prinț

Antoine de Saint-Exupery

Am spus de nenumărate ori că ”Micul Prinț” e răspunsul la toate întrebările…

Așa sunt oamenii… ies și intră în viața noastră ori de câte ori au chef, până ajungem să nu știm ce să mai credem… Și iertăm necontenit, în speranța că de data aceasta va fi altfel, că de data aceasta vor rămâne.

Dar dacă ne-ar iubi suficient încât să fie o prezență constantă în viața noastră, am ști când trebuie să ne împodobim inima. Ce împlinire poate să aibă o persoană, care, de câte ori revine, noi avem inima goală?

poză

POETUL are 60 de ani

Acum două zile am fost la un eveniment minunat… pe care am stat mult să mă gândesc cum să-l descriu, dar, poate… talentul meu nu este suficient pentru a exprima trăirile care au fost în Auditorium Maximul, unde lumea s-a adunat pentru a-l sărbători pe poetul Ion Mureșan cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, dar și pentru lansarea volumului ”Pahar”, în ediție de lux multilingvă, cu 10 desene de Ioan Marchiș.

Au fost prezenți oameni de seamă, printre care: primarul Emil Boc, Irina Petraș, Ion Pop (critic literar), Ștefan Manasia, Vasile Sebastian Dâncu, Alexandru Vlad etc, iar despre Muri, s-a vorbit doar de bine, într-o atmosferă de familie, plină de glume… Nu știu ce a fost în sufletul lui, dar ochii îi sclipeau de bucurie și era cu adevărat surprins de multitudinea de vorbe bune ce i-au fost adresate… Este un om minunat care a împrăștiat în jurul lui doar bine… Ca să nu mă tot lungesc cu vorbe aiurea, cât am fost eu de emoționată și bla-bla, doresc să împărtășesc cu voi câteva versuri din Pahar, în speranța că… la 60 de ani… și despre mine se vor spune la fel de multe vorbe bune!

Dihania are un ochi al mamei și un ochi al tatii.

În pahar văd bine și fără ochelari.

Citesc în ochiul mamei: ”Măi copile,

când o să-ți bagi tu mințile în cap?”.

Citesc în ochiul tatii: ”Măi copile,

când o să-ți bagi tu mințile în cap?”.

Paharul se strânge ca un cer de fier în jurul frunții mele.

Doare.

Cafeaua e un sentiment

Am ajuns să cred că mă trezesc dimineaţa doar pentru a savura o cafea bine făcută. Cafeaua nu-i doar o băutură, ci e un sentiment… este speranţa că “bă, azi imi va merge bine!”, iar în cazul în care nu îmi merge… ei bine, e timp și mâine pentru una!
Totul se învârte in jurul cafelei. O primă întâlnire, consolidarea unei prietenii, o afacere încheiată.

Așadar, acum stau cu un pahar cu cafea în mână, privesc pe geam cum viscolește și… sunt sigură că azi va fi o zi bună… dacă nu, mai beau o cafea! 😀

Scriitoarele de care a uitat Cărtărescu

Criticii îi împart pe scriitori în fel şi chip, după afinităţi, după generaţii, după familii de spirite şi după curente literare, dar în ceea ce mă priveşte cred că ei pot fi tot atât de bine clasificaţi în scriitori care-au avut puţine femei şi scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amănunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă, adică, să ai o femeie, de ce mă refer doar la scriitori bărbaţi, ce se-ntâmplă cu autorii gay etc. Recunoşti imediat scriitorii care-au avut multe femei la viaţa lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu păr lung (şi blond), cu sâni mari şi funduri rotunde, care vin când le chemi şi dispar după ce acţiunea dă-i şi trage-i! a ajuns la bun sfârşit. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidă de tenis.
În schimb, cei ce-au avut puţine femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt şi nefericiţi dintr-ăştia) au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului lor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. Întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă.

– Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, ”…A lovely little jewish princess…”

Am recitit a nu-știu-câta-oară această carte și este prima dată când am observat cu adevărat acest citat, iar de câteva zile nu mi-l pot scoate din minte. Adică, este adevărat ceea ce scrie acolo… însă cum rămâne cu scriitoarele? Nu sunt ele în aceeași situație? Dacă iubesc un singur bărbat, nu-i voi pune fiecare por pe hârtie? Ei bine, aici suntem puțin în dezavantaj, fiindcă unde este grația? Senzualitatea? Formele mai mult sau mai puțin pline a femeilor cu care scriitorii își umplu rândurile? Desigur, mă refer la cei care au avut puține…

Cred că eu aș putea scrie mult mai multe despre o femeie decât despre un bărbat. Fiindcă, până la urmă voi epuiza gesturile și cuvintele romantice… voi epuiza ridurile de sub ochi sau venele care pulsează pe tâmple. Însă un scriitor, poate umple mii de pagini cu rozul trandafiriu al buzelor sau curbura sânilor. Aș putea scrie despre umerii lați sau brațele puternice care mă țin în brate, dar apoi? Buzele sunt poate prea uscate, iar pectoralii sau pătrățelele nu sunt foarte romantice.

Așa se explică de ce toate muzele au fost femei?

L-am uitat pe Coelho

Acum câțiva ani am fost îndrăgostită de un tip cu câțiva ani mai mare decât mine. Zic și eu ”îndrăgostită” … mai mult a fost, cred eu acum, pasiune, atracția spre interzis, săruturile pe ascuns, romantismul și maturitatea pe care nu le găseam în băieții de-o vârstă cu mine. Și am fost atât de ”îndrăgostită” de el, încât toată esența sufletelor noastre am așezat-o pe foaie. Poate de aceea s-a terminat și atât de repede.

Cred că așa mi-am ars iubirile, transpunându-le în cuvinte. Am fost prea ocupată să creez, ca să fiu prezentă.

În orice caz, el m-a rugat să-i promit că îmi voi completa colecția cărților lui Coelho și le voi citi și reciti, în speranța că, undeva, cândva, împreună vom scrie cărți mai tari decât a acestuia.

Astăzi, după atâta timp, mi-am dat seama că nu am cumpărat toate cărțile, iar pe Coelho l-am uitat…

De fapt… dacă mă gândesc mai bine, nu mi-am ars iubirile. Le-am pus doar la păstrat, cu puțină naftalină să nu le atace moliile. În schimb, am crescut și au încetat să-mi fie bune… mi-au rămas mici.

Punct fix

Am ajuns la concluzia că uneori sunt o persoană prea constantă. Îmi plac lucrurile care au fost ”dintotdeauna”… Nu-mi place când pleacă oameni din viața mea și mă acomodez greu cu persoanele noi, fiindcă, oricât am încercat, nu am reușit să îmi înving timiditatea cu care am crescut. Reușesc să o ascund, s-o împing, dar tot face cumva și iese la suprafață.

Nu-mi place să mut mobila prin cameră sau să arunc lucruri.

Urăsc când oamenii își schimbă atitudinea față de mine și nu mă refer la toane, ci pur și simplu sunt unii care se trezesc că nu mai vor să fim prieteni. Și atunci lucrurile o iau razna… Am pe perete lipite poze cu persoane cu care nu am mai vorbit de luni de zile și mă tot gândesc să le dau jos, dar nu pot, fiindcă știu că ar rămâne prea gol peretele.

Cred că fiecare om are nevoie de un punct constant, la care să se întoarcă ori de câte ori simte că îi fuge lumea de sub picioare… unii ascultă muzică, alții scriu, iar alții se roagă. Și cred că ar fi bine să mă întorc și eu la acel punct. Cel puțin până se mai liniștesc apele.