Zilele acestea sunt la Huedin. Păzesc bunica, fiindcă ai mei sunt plecați în concediu, iar dintre mine și fratele meu, eu am șansa să pot lucra și remote.
Sau ea pe mine, că dacă ies pe poartă, în secunda doi mă și sună să mă întrebe ce fac.
În rest, nu ne prea intersectăm. Eu sunt la etaj, ea la parter. Dar mie nu îmi place să dorm singură, sunt și răcită și mi-a fost destul de greu să adorm azi-noapte. Pe la ora 3, am simțit că vine Ene pe la gene, așa că m-am pus să dorm. Nu au trecut treizeci de secunde, că aud un țânțar cum îmi bâzâie pe la ureche. Mă ridic din pat. Aprind lumina, îl văd. Până m-am învârtit să găsesc o unealtă cu care să îl trimit pe lumea cealaltă, a dispărut. Așa că m-am pus ca un yoghin în pat și am așteptat, uitându-mă pe pereți.
În timp ce așteptam, văd cum pe perete urcă fără nicio grijă un păianjen imens. Sau putea la fel de bine să fie minuscul, dar cum am o oroare îngrozitoare de păianjeni, nu știu dimensiunea lui exactă. Intru în panică. Am vrut să plâng și să fug (nu neapărat în ordinea aceasta). Nu era nimeni în casă să mă scape de el. Dacă o chemam pe bunica, la cele 80+ multe toamne pe care le are ea, până venea sus, până focaliza să îl vadă, până făcea ceva cu el, păianjenul s-ar fi căsătorit, ar fi făcut o familie imensă, ar fi cucerit mapamondul. Așa că mi-am zis că sunt femeie independentă și pe banii mei și am luat un papuc și am dat cu el în perete, foarte sigură pe mine. Am nimerit fix lângă el. Monstrul nici nu s-a clintit. În schimb, a rămas o urmă de papuc pe perete.
Mai dau o dată. Nu știu dacă am nimerit sau nu, că a dispărut. Pe perete însă, a rămas cea de-a doua urmă de papuc.
Dar, măcar sunt încă în viață. Țânțarul nu l-am mai găsit, dar nici mușcată nu am fost. Cred că l-a speriat curajul meu ieșit din comun.
Mamă, îmi pare rău că am murdărit peretele, promit că-l spăl. Sau zugrăvesc, după caz.
CITEȘTE ȘI:
biancatamas.ro 