Am găsit poezia în magazinul din colț

Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.

Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.

M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.

Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.

-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.

-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.

-Nu există, Machiavile, tu, proastă!

-Există, nu există. Bine c-a plecat.

Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.

Mama e iubire

6275171cf582efe03d4e7d2f0a7c7e6cMultă vreme m-am gândit că nu vreau să fac copii fiindcă nu vreau să plâng cât a plâns mama din cauza mea sau a fratelui meu. Și m-am urât și mă urăsc de multe ori pentru asta. Dar oricât a plâns, mereu și-a șters lacrimile și a continuat să ne iubească din tot sufletul. Cred că acesta este cel mai frumos lucru la ea. Că oricât ar fi de obosită, de tristă, de stresată, izvorul ei de iubire pentru noi nu seacă niciodată.

Azi e ziua ei, împlinește o vârstă frumoasă și de 24 de ani îmi suportă toate toanele și toate obrăzniciile. Și mă enervez de multe ori pe ea când mă ceartă sau nu ascultă sau se supără. Dar la sfârșitul zilei, când îi povestesc ce am mai făcut și aud dorul și mândria din glasul ei, nu am cum să nu fiu fericită. Fiindcă e mama și ea însăși e iubire.

Mă întristez atât de tare când îi aud pe alții zicând ”o urăsc pe mama”. Fiindcă mă gândesc că ea mi-a dat viață, ea m-a purtat lângă inima ei timp de nouă luni, s-a chinuit cu durerile nașterii, m-a învățat primele cuvinte, mi-a deschis ochii în ceea ce privește lumea. Apoi s-a trezit dimineața la 5 să vină să mă ducă acasă de la vreun majorat și a suferit în tăcere lângă mine când vreun băiat mi-a frânt inima. Ce mamă și-ar dori să își vadă copilul suferind? A lucrat zile și nopți ca eu să am mâncare pe masă, haine, să călătoresc, să văd lumea. Cum să îți urăști mama?

Mama a fost alături de mine în cele mai triste, dar și cele mai fericite momente ale mele. Și deși am avut și am o mulțime de prietene cu care îmi împărțeam secretele, mă bucur că am ajuns să realizez că de fapt ea e cea mai bună confidentă.

Mama e cel mai harnic om pe care îl cunosc. Nu am auzit-o niciodată zicând că îi e lene și, deși lucrează mult mai mult decât mine. Și deși lucrează atât, tot găsește energia necesară să îmi facă mâncarea mea preferată sau să mă mângâie pe spate când am nevoie de afecțiune.

Mama m-a susținut în nebunia mea cu scrisul, deși îi este teamă că nu mă voi mărita niciodată. ”Voi scriitorii sunteți toți suciți”, îmi mai spune ea câteodată. Dar pentru asta, la lansările mele de carte plânge de bucurie și ține cărțile și revistele în care mi-au apărut creațiile la ea la muncă, să se poată lăuda cu ele.

Mama e mereu sufletul petrecerii. Oricât ar fi de obosită, nu spune niciodată ”nu” unui chef bun și dansează până nu o mai țin picioarele. Lucru care îl cam enervează pe tata, că el nu e prea dansator de felul lui. Mie mereu mi-a plăcut să merg la petreceri cu ai mei, fiindcă am știut că dacă ea e acolo, distracția e garantată.

Mama are un suflet bun și ajută mereu pe toată lumea. Vrea să le fie bine tuturor oamenilor din jurul ei. Mama râde din orice și asta mă face extrem de fericită. Fiindcă viața ei a fost plină de greutăți, dar tot i-a rămas atât de mult optimist în suflet încât să râdă cu o poftă molipsitoare. Și sincer? Mă bucur că am moștenit de la ea sufletul și talentul de a râde până nu mai am aer. Îmi face viața mult mai frumoasă.

La mulți ani, tu, mami, tu! Că știu că vei citi și știu că vei plânge. Te iubește Bia din toată inimioara ei!

capture

Mașinile nu le mai aud

 

Și despre mine, cine va scrie,

poeme desprinse din zâmbet și sclipiri de ochi?

Caut încă mesajul perfect mâzgălit pe pereții marelui oraș.

”Inimioară. This folder is empty”.

Dar e atât de mic uneori!

Și sunt prea multe îmbrățișări

Pe care le simt peste tot, rătăcite.

”Păstrează curățenia – în suflet”

Șoptește alt perete alb, ca o muză mută.

Ne uităm după stele și tăcem.

”E o liniște în care se aude tot”, îi spun

”și ce auzi?” mă întrebi.

”Râsete, vântul cum adulmecă apa, un plânset de copil”…

”Și mașini”, mă completezi tu.

”Mașinile nu le mai aud”, concluzionez eu,

iar tu continui să mă privești ca și cum aș fi frumoasă.

Erau alte duminici

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică… am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură…

 

Și-așa zboară timpul…

buniAzi, 5 mai, sufletul mi s-a frânt puțin din nou, așa cum a făcut-o acum 4 ani, în dimineața în care am aflat că bunicul meu a murit. A fost 2 ani și jumătate imobilizat la pat. Era doar o umbră a omului care fusese, un om activ, frumos și iubitor, un om care a muncit și a iubit, până la capăt. Așadar, azi m-am mai frânt puțin, agățându-mă de amintiri.

Mă tot întreabă lumea ce fac, la ce mai lucrez. Uneori spun, uneori nu spun. Însă acum, voi oferi foarte puțin din romanul care sper că va apărea în cât mai scurt timp. Romanul este despre bunicul meu și desprea dragostea lui pentru bunica. Așadar, de poftă pentru cei care mă citesc, în onoarea lui, aici sunt câteva rânduri:

”Ne pomenim că se bagă-n casă. A bătut la ușă, și-a scos pălăria și a dat bună-seara, apoi s-a recomandat, cum se făcea pe-atunci. Mi-a zis cine e și care-i treaba. Îl chema Mihai, era fratele lui Toader și era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut de când m-a făcut maica. Era înalt, elegant și mândru tare. Ori poate nu era așa de înalt, dar eu cum am fost tot mică de când mă știu, așa mi se părea. Ochii căprui, aproape negri, ne-au măsurat pe toate trei și privirea s-a oprit asupra cosiței mele. Când l-am văzut, am vrut să mă ridic și să mă duc să-l strâng tare în brațe, să aud cum îi bate inima, să mă conving că nu-i doar o fărâmă de vis.

S-a așezat în spatele meu că era acolo masa și un scaun la capul mesei. Pălăria de un verde închis, ca frunza de măr și-a așezat-o pe piciorul stâng și s-a sprijinit de spătarul scaunului. Ce știu eu ce tot am mai povestit… Una-altă. El știa de Ghiuța și ce s-a întâmplat așa că ne-a spus și nouă. L-am ascultat cu atenție și am râs pe săturate. Vorbea rar și din când în când făcea pauze să vadă dacă suntem atente. Eu țeseam la război, dar mai aruncam câte o privire spre bărbatul acela elegant, să mă conving că nu-i aievea.

El a venit să mă vadă pe mine, că i-a spus Toader:

”Mă este o fată acolo, frumoasă, harnică și cu părul lung de și-l leagă în brâu să n-o încurce”, i-a explicat el. ”Să mergi, că poate a veni dupa tine”.

Dar Mihai, cum a fost el toată viața încăpățânat, l-a repezit: ”Da’ du-te tu dacă o cunoști”.

Atunci, frate-so, necăjit, pufăind dintr-o țigară, stând aplecat de spate pe un boc de lemn, cu coatele pe picioare și privirea în pământ, a răspuns, răsfirând fumul ca și cum ar da la o parte orice urmă de speranță:

”Eu m-am dus, daʼ după mine nu vine. Daʼ după tine poate a veni!”.

Așa o venit să mă vadă, să vadă cine-i fata de-și leagă coada-n brâu și umblă cât îi vara de lungă în capul gol.

Parcă și acum îl văd. Era atât de frumos! Mă uitam la el și parcă nu-mi venea a crede. Am început să-mi fac planuri, să mă socotesc. Că după el aș ieși, dar era rușine că după frate-so n-am ieșit. Dar cum să nu ies după el? Dacă se supăra? Nu aș fi vrut că îmi era tare drag… era tare mândru și blând și bun se vedea.  Până la urmă, când a plecat, am mers și eu după el, până în tărnaț. Deja se lăsase seara și pe iarba uscată din curte se vedeau bobițele mărunte de zăpadă cum se așezaseră precum un cearșaf de bumbac, proaspăt spălat și răcoros. Am mai stat acolo mai bine de un ceas, povestind vrute și nevrute și nu aș fi vrut să-l las, dar știam că a doua zi frate-meu voia să taie porcul și era mult de lucru, mai ales că nu terminasem de țesut.”

Lolo balerina

1509261_800908536644240_3349053787803994935_nLolo este cea mai mare dansatoare pe care o cunosc eu și fiindcă ”veșnicia s-a născut la sat” cum ne spune Blaga, de acolo vine și ea. Dintr-o zonă muntoasă superbă, unde timpul de multe ori parcă nu mai alunecă, unde dacă vrei poți prinde secundele și să le agăți printre frunzele verzi ca să mai furi câteva suflări de aer curat.

După cum ziceam, Lolo de felul ei este dansatoare, iar în timpul liber este cititoare înrăită cu o idee fixă: toate cărțile pe care le citește să fie ale ei. De ce vorbesc de cărți? Fiindcă printr-o carte am ajuns să o iubesc.

E înaltă și mereu elegantă, chiar dacă e îmbrăcată în haine de casă. Câțiva pistrui dansează un contemporan suav pe nasul ei, iar în ochii ei zace o putere nemărginită, fiindcă am văzut-o tristă, sfâșiată, ascunzând zeci de țipete, dar mereu cu zâmbetul pe buze.

Când este pe scenă, atât de frumoasă și de elegantă, parcă un pictor faimos a scos-o din lumea ei și a băgat-o cu forța într-a noastră, să ne minunăm, să plângem, să o privim însetați în timp ce muzica ne îneacă urechile. Fiindcă atunci când o privesc pe ea, lăsându-și bucăți de suflet pe scenă, atunci parcă gust veșnicia aceea de care vorbeam.

Iar după spectacole îmi spune ce a greșit, cu toate că e conștientă că nu înțeleg… iar când îi este somn se ghemuiește și se chinuie să-și țină ochii deschiși… și nu uită niciodată să mă cheme la cafea…

Și de atât de mult drag de ea, simt că nu mai știu să scriu, deoarece de mult timp gândesc textul acesta. De la ultimul ei spectacol, pe care abia l-am urmărit de lacrimi și parcă nu-mi găsesc cuvintele… fiindcă ea este un om atât de extraordinar încât mintea mea… sufletul meu… nu pot cuprinde esența ei!

Cafeaua e un sentiment

image

Am ajuns să cred că mă trezesc dimineaţa doar pentru a savura o cafea bine făcută. Cafeaua nu-i doar o băutură, ci e un sentiment… este speranţa că “bă, azi imi va merge bine!”, iar în cazul în care nu îmi merge… ei bine, e timp și mâine pentru una!
Totul se învârte in jurul cafelei. O primă întâlnire, consolidarea unei prietenii, o afacere încheiată.

Așadar, acum stau cu un pahar cu cafea în mână, privesc pe geam cum viscolește și… sunt sigură că azi va fi o zi bună… dacă nu, mai beau o cafea! 😀