Mi-e vară de tine

E o zi de vineri cu iz de toamnă. Nu prea e timp de stat la taclale, când vezi că soarele se grăbește din ce în ce mai tare să se ascundă după munți. Sau după orizont, depinde de caz. Nu toți au norocul să aibă munți de a căror frumusețe să se mire când se simt melancolici.

Însă, odată cu primele frunze îngălbenite, oamenii încep să-și îmbrace nu doar trupul, ci și sufletul. Și urmează alte luni grele, cu prea puține zâmbete și prea multe răutăți. Nu-i așa că e frumos vara? Cu fețe rumenite de soare, dinți albi și suflete dezbrăcate, care aleargă fără teniși pe asfaltul încins?

Deja mi-e dor de tine, vară. Sau mi-e vară de tine. Așa, cum ești tu, ciufulită, veselă, cu iubiri pasionale, nisip între degete și drumeții prin iarbă până la genunchi. Cu apusuri caramelizate și hohote de râs printre stele. Să nu uităm de răsăriturile cu cafea, fără aburi în glas și cu o oboseală fericită.

Erau alte duminici

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică… am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură…

Dacă ne-am citi

13708416_1062081867232583_4069478338246507741_o Aș sta să te ascult cum îmi citești, să aud cum vocalele fac tumbe prin glasul tău, o poveste despre viață, despre suflet, despre vii și morți și, poate, despre noi. Aș sta cu capul pe pieptul tău și m-aș bucura de bătăile inimii tale. Ți-aș privi buzele cum se ondulează să cuprindă forma fiecărei litere.

Aș iubi personajele, aș suspina și m-aș îndrăgosti de tine așa cum m-am îndrăgostit de lumile pe care le-am vizitat ori de câte ori am deschis o carte. M-ai mângâia pe spate și te-ai opri doar din când în când, ca să întorci pagina.

Și când mă voi plictisi, fiindcă, inevitabil o voi face… (să nu te superi. Aici totul ține de egosim. Vreau eu să simt paginile între degete și ochii mei să alerge peste rânduri) voi lua o carte de poezii și îți voi citi, frumos, cu intonație, cu sau fără rimă, așa cum făcea tata când eram mică. Mă voi opri din când în când, să văd dacă ești atent, dacă buzele îți sunt umede de pofta pentru poezie. Genele tale vor începe să se îmbrățișeze mai des, mai cu putere, până vei adormi, cu metaforele alergându-ți prin firele de păr.

N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică

M-am născut iarna, dar nu mai țin minte dacă era zăpadă. Nu aveam ochii de acum. Am învățat să vorbesc, să merg, să scriu și să citesc.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut o cea mai buna prietenă la grădiniță. Genul acela de prietenă după care te formezi ca și om, cu care treci alături prin majoritatea primelor dăți, care mereu avea un sfat, chiar dacă habar nu avea cu ce se mânca viața. Ne cumpăram haine la fel și fugeam fără să vrem de-acasă spre îngrijorarea părinților.

Apoi am mai crescut puțin.

Am avut primul sărut la țară, pe o băncuță din lemn căreia i se rupsese spătarul, între doi copaci… de care or fi fost? Cred că doar ei se știu. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem până atunci. Sau poate doar sărutul l-a făcut mai frumos. Două zile mai târziu fura primul sărut al altei fete. Însă nu țin minte dacă am fost supărată.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut cel mai bun prieten și prima iubire în același an. Din frageda-mi neștiință, erau două persoane diferite. Mult mai târziu am învățat că omul pe care-l iubești și care te iubește trebuie să-ți fie cel mai bun prieten. Și aveam atât de multă iubire și speranță-n suflet încât dădeam și parcă nu se mai termina. Pierdeam nopți întregi privind stele și ascultând cântările vântului. Muzica ne făcea sângele să vibreze și era prea mult fum de țigară în jur uneori. Dar era fericire și erau zâmbete calde.

Apoi am crescut puțin mai mult și am fost dezamăgită.

Mi-am lăsat bucăți din suflet în toți oameni care se apropiau de mine. Și încet, rând pe rând, au început să plece cu ele. Să mă dezbrace. Mi-am aruncat prima iubire, m-a uitat cel mai bun prieten. Cea mai bună prietenă și-a găsit o alta, după cine știe ce considerente. Alții mi-au transmis că joc teatru și unul prost fiindcă s-au prins. O alta ne-a aruncat prietenia pentru un bărbat cu care-și petrece nopțile plângând.

Mi-am cunoscut a doua iubire care m-a învățat să las orgoliul la o parte și apoi m-a lăsat ”să cresc” fără el și fără singura mea armă de apărare.

Apoi am mai crescut puțin.

Am ajuns la facultate și am sperat la oameni noi, la suflete noi, la valori și principii împărtășite. Am dat de varietate, însă m-am lovit de prea multă răutate. Am învățat că oamenii se pot mânca între ei. Au trecut trei ani și zeci de prietenii care promiteau veșnicia.

Apoi am mai crescut puțin.

Au interevenit orgolii, invidii și promisiuni de care nu ne-am ținut. A intervenit și moartea. N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică.

Și-așa, oamenii pe care îi vedeam alături la nunta mea, la botezul primului copil, la primele fire de păr albe s-au împuținat, până am ajuns să văd un viitor tare însingurat. Uneori mă mai încumet să iubesc, și să-i las să intre… apoi, cred că… fără să vreau, îi alung ca să nu mă fărâmițeze.

poză

Mă-ntorc iar la 8 mai…

Acum câțiva ani cineva m-a învățat un lucru extraordinar. Trebuia să-mi aleg o zi din an, diferită de ziua mea, spre care să trimit tot anul gânduri bune, energie pozitivă, iar în jurul acelei zile totul îmi va merge bine. Așa că, eu am ales data de 8 mai, fiindcă, întâmplător, în acea dată, înainte, au avut loc o grămadă de evenimente care mi-au schimbat viața și m-au ajutat pe mine să devin un om mai frumos.

Așadar, în fiecare an, în jurul zilei de 8 mai mă bucur de cele mai frumoase lucruri pe care mi le poate oferi viața, mari sau mici. Și azi mă întorc la toate zilele de 8 mai pe care le-am trăit și mi le amintesc și mă bucur că această dată îmi rămâne fidelă, iar eu, ei.

Am cunoscut oameni frumoși, am iubit, am fost părăsită, am găsit bani, am primit prăjituri, mi-am publicat cartea, m-am bucurat de soare și de florile de liliac… și poate, dacă aș gândi atât de pozitiv despre fiecare zi în parte, toate zilele mi-ar fi un continuu 8 mai.

Așadar, pentru cei care citesc, vă doresc și vouă un 8 mai splendid, iar mie deja ziua mi-a început cu bine, fiindcă am visat frumos, cu o persoană foarte dragă mie. 🙂

Când ne împodobim inimile?

“Dar dacă vii oricând, nu voi ști niciodată la ce oră să îmi împodobesc inima…”

Micul Prinț

Antoine de Saint-Exupery

Am spus de nenumărate ori că ”Micul Prinț” e răspunsul la toate întrebările…

Așa sunt oamenii… ies și intră în viața noastră ori de câte ori au chef, până ajungem să nu știm ce să mai credem… Și iertăm necontenit, în speranța că de data aceasta va fi altfel, că de data aceasta vor rămâne.

Dar dacă ne-ar iubi suficient încât să fie o prezență constantă în viața noastră, am ști când trebuie să ne împodobim inima. Ce împlinire poate să aibă o persoană, care, de câte ori revine, noi avem inima goală?

poză

Cafeaua e un sentiment

Am ajuns să cred că mă trezesc dimineaţa doar pentru a savura o cafea bine făcută. Cafeaua nu-i doar o băutură, ci e un sentiment… este speranţa că “bă, azi imi va merge bine!”, iar în cazul în care nu îmi merge… ei bine, e timp și mâine pentru una!
Totul se învârte in jurul cafelei. O primă întâlnire, consolidarea unei prietenii, o afacere încheiată.

Așadar, acum stau cu un pahar cu cafea în mână, privesc pe geam cum viscolește și… sunt sigură că azi va fi o zi bună… dacă nu, mai beau o cafea! 😀