Ai mei au insistat să fac școală. Au vrut ce era mai bun pentru mine. Am făcut și sunt printre cei norocoși. Jobul meu e și pasiunea mea și nu mă trezesc în nicio dimineață cu gândul „of, iar trebuie să merg azi la muncă”. Din contră. Mă trezesc în fiecare dimineață entuziasmată că urmează încă o zi în care fac ce îmi place.

Însă, evident, nu am început așa.

Zilele astea, nu știu din ce motiv, mi-am amintit de primul meu loc de muncă.

Aveam vreo 14-15 ani și am decis că vreau să câștig banii mei, să nu le mai cer părinților. Nu mai știu prin ce circumstanțe am ajuns, împreună cu o prietenă, la curățat de ciuperci. La 6 dimineața ne ducea o mașină până la ieșirea din oraș, unde era o hală imensă în care zeci de persoane curățau ciuperci. Stăteam zece ore acolo, în picioare și aveam trei pauze: două de câte zece minute, una de douăzeci de minute – pauza de masă. Seara, aceeași mașină ne ducea înapoi în oraș.
Fiindcă eram noi, cele care aveau experiență deja ne dădeau să curățăm cele mai stricate, urâte, scârboase ciuperci. Dar le curățam, încercam să alegem ce puteam din ele. Nu rămânea mult când terminam cu o ciupercă.
Din acest motiv, de la 8 lei cât ni se promisese inițial pe oră, am primit doar 6 lei. Cu toate astea, m-am bucurat enorm. Erau primii mei bani munciți.
După vreo două săptămâni nu au mai fost ciuperci. Cu toate astea, am adunat destui bani încât să îmi ajungă toată vara.

Și dacă lucrurile s-ar schimba mâine și nu aș mai avea jobul pe care îl iubesc atât de mult, nu mi-ar fi rușine să merg iar vara la ciuperci. Sau să servesc la nunți. Sau să fac curățenie în scări de bloc. Munca e tot muncă, fie că ai mâinile curate sau murdare la finalul zilei.

Tu mai știi care a fost primul tău loc de muncă?

CITEȘTE ȘI:

Sfânta optime