Știu că te-ai uitat la știrile de la ora cinci

type Credeam că în 23 de ani în România ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu superficialitatea nasoală a românilor, cu răutatea, egoismul și dragostea asta neînțeleasă pentru scandal.

Există o opinie generală despre jurnaliști și scandaluri. Pentru marea majoritate a românilor nu există nicio diferență între jurnaliști și paparazzi. Da, există jurnaliști care caută scandal, există jurnaliști cărora li se cer subiecte de scandal. E un fel de lege nescrisă, ca și o clauză în contract care, deși nu există în formă fizică, e un acord tacit între angajat și angajator. Subiectele trebuie să fie senzaționale. Însă rezultatul, de cele mai multe ori este unul prost. Ajungi tu, ca și jurnalist, dar mai presus decât asta, ca și om să faci rău unei persoane pentru câteva vizualizări în plus. Adevărul este că jurnaliștii au o putere imensă, iar cu ea ar putea face bine.

Însă publicul acesta care blamează atât de mult presa pentru scandaluri, de fapt, asta vrea, asta cere. Din nou o înțelegere tacită, de data aceasta însă între mass-media și public.

Chiar poate spune cineva că nu s-a uitat niciodată la știrile de la ora cinci? Sau că nu a dat click pe un titlu ”senzațional”? Chiar dacă au făcut-o doar pentru a vedea ”ce prostii mai scriu ăștia”?

Ar trebui să renunțăm la ipocrizie și să ne asumăm vina. Să fim conștienți că pentru unii viața este atât de plictisitoare încât știrile ”senzaționale” sunt singura sursă de adrenalină.

Aș vrea să ne asumăm vina pentru mine și pentru cei ca mine. Fiindcă nu-mi place să văd oameni care nu se simt în largul lor în preajma mea, fiindcă m-am săturat să aud ”Dacă îți spun ceva, nu mă dai în ziar, așa-i?”

Când am pus pauză la iubire…

Eu m-am pierdut printre cuvinte, iar tu erai ocupat să lași sunete să-ți pătrundă prin piele.

Poate eram atât de absorbiți de ceea ce voiam, încât am fost prea egoiști. Prea egoist să mă citești, prea egoistă să te-ascult. Am stat de prea multe ori unul lângă celălalt fără să ne încâlcim degetele în părul celuilalt.

Ni s-au pierdut săruturile pe ceafă și-am decis că nu știm să ne iubim.

Știm prea bine, dar suntem prea egoiști.

Și-așa cărărilor le rămân doar pașii ce-au trecut.

Pernelor urme de fețe adormite.

Telefonului ecouri de râsete.

Iar paharele de roze? Poate vor rămâne pe veci nebăute.

Dar poate… într-o dimineață răcoroasă… ne vom aminti că cea mai bună cafea o bem din aceeași cană.

Am citit despre RoÎndrăgostire

Am citit pe pressone.ro, un site care promovează jurnalismul… sincer, de calitate, un articol despre RoÎndrăgostire. Despre dragostea de țară. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la generația mea, dar și cele ce urmează, care au în gând să abandoneze țara pentru o viață mai ușoară, un trai mai bun.

E păcat să vezi atât de mulți oameni frumoși care ne părăsesc. Doi dintre prietenii mei cei mai buni se mută anul viitor în Canada cu familia, fiindcă facultățile părinților nu sunt suficiente pentru o viață puțin mai mult decât decentă. Nu au nevoie de extravaganțe, nu au nevoie de mașini sport și bani în care să se scalde, ci au nevoie doar de puțin mai mult decât le oferă statul român.

Sunt conștientă de neajunsurile care ne cutreieră țărișoara, neajunsuri care, cu toate că pornesc de la politicieni, noi le acceptăm, le înghițim, preferăm să spunem: ”e bine și așa rău cum e”. Dar apoi plecăm și lăsăm țara asta frumoasă să îmbătrânească, să moară.

Poate dacă toți oamenii care cutreieră mall-urile zi de zi ar ieși din starea asta de lâncezeală și și-ar cere drepturile, au vota cu cap, nu s-ar lăsa învârtiți pe degete de orice papițoi cu glas mieros… poate am reuși să pregătim un viitor frumos copiilor noștri.

Pe mine m-au crescut bunicii. M-au învățat să iubesc muzica tradițională, costumul popular, munții noștri îmbrăcați în brazi, aerul curat și cântecul păsărilor. Îubesc România asta cu suflet frumos pe care prea mulți o blamează. Nu-i țara de vină că ne merge nouă prost. Singurii vinovați suntem noi.

poză

Drumurile vieții sunt tare întortocheate

Toamna și vara se ceartă parcă pentru un loc de parcare. S-au împărțit. Toamna a primit umbra, iar verii i-a rămas soarele. Din asta nu poate ieși nimic bun… eventual dureri de gât și frisoane.

În autobuz, bătrânii își poartă plasele goale care strigă după legume, spre piață. Unul dintre ei oftează lung și ajunge la o concluzie:

-Nu timpul trece… noi trecem prin timp!

Un bărbat oarecare găsește 10 bani pe jos. Îi ridică artistic, îi privește atent, suflă cald pe ei aburindu-i, îi șterge de sacoul gri închis, îi mai privește o dată să vadă dacă nu a rămas vreun fir de praf, apoi îi bagă în buzunarul de la piept. Scoate apoi o hârtie șifonată, și o așază în dreptul pieptului, pentru a fi vizibilă. Miopia oricum nu mă ajută, așa că renunț să încerc să citesc. Își drege glasul și cu o voce plânsă începe să cânte:

”Oameni buni și frumoși, aveți milă de un suflet necăjit. Fetița mea are leucemie și nu am bani de tratament. Am patru fetițe la Craiova… dacă moare una, rămân trei…”

Povestea o mai auzisem acum 2 luni într-un alt autobuz, de la un alt domn. Cine știe… poate amândoi au patru fetițe dintre care una bolnavă de leucemie… Drumurile vieții sunt tare întortocheate.

O femeie blondă își întinde degetele dolofane între care ține o bancnotă de 1 leu. Omul o ia sfios și mulțumește umil, făcând plecăciuni. Se îndepărtează, dorind să coboare din autobuz, înjurând subtil printre dinți.

Lolo balerina

Lolo este cea mai mare dansatoare pe care o cunosc eu și fiindcă ”veșnicia s-a născut la sat” cum ne spune Blaga, de acolo vine și ea. Dintr-o zonă muntoasă superbă, unde timpul de multe ori parcă nu mai alunecă, unde dacă vrei poți prinde secundele și să le agăți printre frunzele verzi ca să mai furi câteva suflări de aer curat.

După cum ziceam, Lolo de felul ei este dansatoare, iar în timpul liber este cititoare înrăită cu o idee fixă: toate cărțile pe care le citește să fie ale ei. De ce vorbesc de cărți? Fiindcă printr-o carte am ajuns să o iubesc.

E înaltă și mereu elegantă, chiar dacă e îmbrăcată în haine de casă. Câțiva pistrui dansează un contemporan suav pe nasul ei, iar în ochii ei zace o putere nemărginită, fiindcă am văzut-o tristă, sfâșiată, ascunzând zeci de țipete, dar mereu cu zâmbetul pe buze.

Când este pe scenă, atât de frumoasă și de elegantă, parcă un pictor faimos a scos-o din lumea ei și a băgat-o cu forța într-a noastră, să ne minunăm, să plângem, să o privim însetați în timp ce muzica ne îneacă urechile. Fiindcă atunci când o privesc pe ea, lăsându-și bucăți de suflet pe scenă, atunci parcă gust veșnicia aceea de care vorbeam.

Iar după spectacole îmi spune ce a greșit, cu toate că e conștientă că nu înțeleg… iar când îi este somn se ghemuiește și se chinuie să-și țină ochii deschiși… și nu uită niciodată să mă cheme la cafea…

Și de atât de mult drag de ea, simt că nu mai știu să scriu, deoarece de mult timp gândesc textul acesta. De la ultimul ei spectacol, pe care abia l-am urmărit de lacrimi și parcă nu-mi găsesc cuvintele… fiindcă ea este un om atât de extraordinar încât mintea mea… sufletul meu… nu pot cuprinde esența ei!

Nu am murit, dar nu aud bine!

Am spus de nenumărate ori că una dintre gravele probleme ale românilor este că mereu se uită după capra vecinului… cât s-a mai îngrășat, dacă behăie bine, dacă nu moare odată… Însă, în orașele mici, ca și la țară de altfel, situația este puțin mai gravă, fiindcă toată lumea cunoaște pe toată lumea și trebuie să ții evidența la o turmă întreagă de capre.

Astfel, într-un orășel din Ardeal, într-o scară de bloc oarecare, situată în zonă centrală, locuia tanti Erzsi, care avea în jur de 80 de ani. Copiii fiind plecați fiecare la casa lor, ea, vorbea toată ziua la telefon, având mereu în ureche un hands-free. Însă, într-o zi de duminică, pe când lumea se pregătea de biserică, tanti Erzsi nu mai răspundea la telefon, care se auzea sunând în tot blocul. Vecinii, impacientați, au sunat la pompieri care au răspuns prompt apelului. Au venit, au întins scara până la etajul 2 și au purces la spargerea geamul.

În curtea blocului, oamenii, îmbrăcați în hainele de duminică, proaspăt ieșiti de la biserică, s-au adunat și urmăreau cu sufletul la gură, să afle… ce se întâmplă cu capra?!

Pompierul intră și o găsește pe tanti Erzsi îmbrăcată în capot, urmărindu-și telenovela. Aceasta, speriată, a început să strige: ”N-am murit, dar nu aud bine!”, ceea ce probabil înseamnă că nu e la prima întâmplare de acest fel.

Vecinii au plecat nemulțumiți acasă să ia prânzul … ar fi vrut un alt deznodământ, dar… și mâine-i o zi!

sursă poză

O altă scrisoare pentru tine

Acum că m-am mai liniștit, poate voi reuși să scriu câteva rânduri pentru tine, fiindcă știi că eu mereu m-am exprimat mai bine doar în scris. În curând se fac 5 ani de când te-am cunoscut și 4 zile de când ai plecat dintre noi. Totuși încă nu-mi vine să cred. Zilele astea au trecut atât de greu și au fost mai mult în ceață, iar zilele astea am ”retrăit” cei 2 ani cât te-am avut… de nenumărate ori.

Era un 8 mai cald și plin de cărăbuși când te-am cunoscut și te-am mușcat pentru prima dată. Ți s-a părut amuzant și m-ai văzut frumoasă, iar a doua zi vorbeam de parcă ne știam de-o viață… prin mesaje, fiindcă atunci când mă vedeai, îți era rușine să-mi vorbești și mi-ai fost drag.

O săptămână mai târziu te avertizam să nu te îndrăgostești de mine, iar tu îmi mărturiseai că deja e prea târziu și așa a început o iubire copilăroasă, tumultoasă, plină de zâmbete, dar și de regrete.

Eu cred că atunci când murim, avem grijă de cei dragi, rămași pe pâmânt, însă le vedem doar sufletele, trupurile nu mai contează, iar dacă tu-mi vezi acum sufletul, vei ști că vreau să-ți mulțumesc din nou pentru acei doi ani în care am crescut unul alături de celălalt. Mulțumesc că m-ai învățat că trebuie să lupți pentru ce consideri că merită, să lupți până nu mai poți. Mulțumesc că m-ai învățat cum să iubesc și ce înseamnă să fii alături de o persoană la bine și la rău. În perioada mea de 17-19 ani, în care totul pare absurd fiindcă știi că se termină copilăria, m-ai ajutat să-mi formez personalitatea, să fiu un om mai frumos și sper că am moștenit măcar 10% din bunătatea ta.

Îmi pare rău că nu am venit niciodată cu tine la pescuit, deși m-ai chemat de atâtea ori. Eu ți-am explicat că nu pot sta atâta timp în liniște și voi speria peștii. Mai bine așa. Am mâncat bine de multe ori.

M-ai făcut de atâtea ori să râd… până nu mai aveam aer. Și știu că erai fericit când mă vedeai și pe mine fericită.

Nu știu dacă ai învățat ceva de la mine. Poate ai învățat să fii mai tare, că știu că ți-am dat multă bătaie de cap și te-am făcut să suferi. Dar știu cu siguranță că te-am învățat să cureți cartofii cu cuțitul, nu doar cu curățătorul… asta în cazul în care, cumva, ți se strica. Aaa… sau mai ții minte când am vrut să facem spaghete și a explodat sticla de bulion în toată bucătăria? Ce bine am râs atunci…

Și de multe ori ziceam, că atunci când vom fi bătrâni, chiar dacă nu am fi rămas toată viața împreună, să ne întâlnim, să stăm pe câte un balansoar și să ne uităm la un film. Poate am fi revăzut ”Salt”… știi tu de ce. Oricum… primăverile și verile cu tine au fost cele mai frumoase… fiindcă ne uitam mereu la stele. Și de multe ori îmi ziceai că te uitai pe cer după steaua pe care mi-am ales-o să fie a mea.

Sau îți amintești prima scrisoare pe care ți-am dat-o? În care ți-am spus pentru prima dată că te iubesc? Te-am rugat să o citești doar când ajungi acasă. Și pe drum începuse să plouă… era noapte. O ploaie caldă, cu picuri mari, dar nu ai avut răbdare până acasă. Te-ai oprit sub o lumină stradală și ai citit. Evident că nu ai înțeles tot, că spre sfârșit se dusese scrisul. Oare mai ai scrisoarea aia? Eu am păstrat ciornele…

Nu te mai rețin, atât mai vreau să-ți spun doar că… zilele astea, gândindu-mă atât de mult la tine, am realizat (desigur, regret enorm că prea târziu) că nimeni nu m-a iubit ca tine. Mulțumesc însă că am cu ce compara, ai ridicat mult ștacheta!

Odihnește-te în pace și sunt sigură că timpul care trece până ne vom reîntâlni, pentru tine va fi scurt, cât o secundă.

P.S. Mașina de scris de la tine este tot pe birou. Tot am zis că voi scrie un roman la ea… poate va fi romanul despre noi.