Scorpionul și fecioara

Este titlul celui de-al 17-lea volum al profesorului, scriitorului, omului de teatru Alexandru Jurcan. Un volum de proze, care ilustrează foarte bine realitatea de azi, or, acesta este genul meu preferat de lectură. Fără SF-uri, deși, uneori, textele sale au tendința să depăsească limitele acestei realități. Însă nu din aroganță sau din dorința schimbării stilului, ci pur și simplu pentru a accentua incredibilul ce, încet, dar sigur, începe să domine această lume.

Alexandru Jurcan mereu (m-)a surprins cu modul unic de a vedea și a ”cerne” întâmplările cu care are contact. Am zis nu doar o dată că scriitorii au un magnet pentru întâmplări care mai de care mai perfecte pentru o proză, iar dânsul este un exemplu concret.

Bârfe în autobuz, necesitatea românului de a exagera, de a părea mai bun decât vecinul, problema conviețuirii o viață cu aceeași persoană – ceea ce, aparent, reprezintă o dificultate, credința dusă la extrem, subiecte ce probabil au mai fost abordate. Subiecte ce poate ne duc cu gândul spre banalitate, dar cu toate acestea, Alexandru Jurcan reușește să iasă din banal și să vină cu răsturnări de situație care duc la finaluri pline de tâlc, iar metaforele originale completează perfect această caracteristică scriitoricească.

Însă textele ce în aparență sunt comice, ascund jalea ce ne cutreieră realitatea. Autorul spune în Ceața iubirilor arse: ”Blocul în care locuiesc a crăpat la mijloc”. Ori nu despre despărțire, despre singurătate, despre prăpăstiile pe care oamenii le creează între ei este vorba aici?

”De grinda rece și înaltă atârnă trupul mamei, ca o adiere neprihănită”.

”Prima senzație de plutire mi s-a părut o detașare uimitoare, dulceagă”.

”În infern plouă des”.

”Apoi două tăceri sparte de ogorul săpat de șerpuirea buzelor…”

Tot ceea ce înseamnă sentiment în textele lui Alexandru Jurcan este completat meticulos de ilustrațiile lui Alexandru Bodea.

Drumurile vieții sunt tare întortocheate

Toamna și vara se ceartă parcă pentru un loc de parcare. S-au împărțit. Toamna a primit umbra, iar verii i-a rămas soarele. Din asta nu poate ieși nimic bun… eventual dureri de gât și frisoane.

În autobuz, bătrânii își poartă plasele goale care strigă după legume, spre piață. Unul dintre ei oftează lung și ajunge la o concluzie:

-Nu timpul trece… noi trecem prin timp!

Un bărbat oarecare găsește 10 bani pe jos. Îi ridică artistic, îi privește atent, suflă cald pe ei aburindu-i, îi șterge de sacoul gri închis, îi mai privește o dată să vadă dacă nu a rămas vreun fir de praf, apoi îi bagă în buzunarul de la piept. Scoate apoi o hârtie șifonată, și o așază în dreptul pieptului, pentru a fi vizibilă. Miopia oricum nu mă ajută, așa că renunț să încerc să citesc. Își drege glasul și cu o voce plânsă începe să cânte:

”Oameni buni și frumoși, aveți milă de un suflet necăjit. Fetița mea are leucemie și nu am bani de tratament. Am patru fetițe la Craiova… dacă moare una, rămân trei…”

Povestea o mai auzisem acum 2 luni într-un alt autobuz, de la un alt domn. Cine știe… poate amândoi au patru fetițe dintre care una bolnavă de leucemie… Drumurile vieții sunt tare întortocheate.

O femeie blondă își întinde degetele dolofane între care ține o bancnotă de 1 leu. Omul o ia sfios și mulțumește umil, făcând plecăciuni. Se îndepărtează, dorind să coboare din autobuz, înjurând subtil printre dinți.

N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică

M-am născut iarna, dar nu mai țin minte dacă era zăpadă. Nu aveam ochii de acum. Am învățat să vorbesc, să merg, să scriu și să citesc.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut o cea mai buna prietenă la grădiniță. Genul acela de prietenă după care te formezi ca și om, cu care treci alături prin majoritatea primelor dăți, care mereu avea un sfat, chiar dacă habar nu avea cu ce se mânca viața. Ne cumpăram haine la fel și fugeam fără să vrem de-acasă spre îngrijorarea părinților.

Apoi am mai crescut puțin.

Am avut primul sărut la țară, pe o băncuță din lemn căreia i se rupsese spătarul, între doi copaci… de care or fi fost? Cred că doar ei se știu. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem până atunci. Sau poate doar sărutul l-a făcut mai frumos. Două zile mai târziu fura primul sărut al altei fete. Însă nu țin minte dacă am fost supărată.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut cel mai bun prieten și prima iubire în același an. Din frageda-mi neștiință, erau două persoane diferite. Mult mai târziu am învățat că omul pe care-l iubești și care te iubește trebuie să-ți fie cel mai bun prieten. Și aveam atât de multă iubire și speranță-n suflet încât dădeam și parcă nu se mai termina. Pierdeam nopți întregi privind stele și ascultând cântările vântului. Muzica ne făcea sângele să vibreze și era prea mult fum de țigară în jur uneori. Dar era fericire și erau zâmbete calde.

Apoi am crescut puțin mai mult și am fost dezamăgită.

Mi-am lăsat bucăți din suflet în toți oameni care se apropiau de mine. Și încet, rând pe rând, au început să plece cu ele. Să mă dezbrace. Mi-am aruncat prima iubire, m-a uitat cel mai bun prieten. Cea mai bună prietenă și-a găsit o alta, după cine știe ce considerente. Alții mi-au transmis că joc teatru și unul prost fiindcă s-au prins. O alta ne-a aruncat prietenia pentru un bărbat cu care-și petrece nopțile plângând.

Mi-am cunoscut a doua iubire care m-a învățat să las orgoliul la o parte și apoi m-a lăsat ”să cresc” fără el și fără singura mea armă de apărare.

Apoi am mai crescut puțin.

Am ajuns la facultate și am sperat la oameni noi, la suflete noi, la valori și principii împărtășite. Am dat de varietate, însă m-am lovit de prea multă răutate. Am învățat că oamenii se pot mânca între ei. Au trecut trei ani și zeci de prietenii care promiteau veșnicia.

Apoi am mai crescut puțin.

Au interevenit orgolii, invidii și promisiuni de care nu ne-am ținut. A intervenit și moartea. N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică.

Și-așa, oamenii pe care îi vedeam alături la nunta mea, la botezul primului copil, la primele fire de păr albe s-au împuținat, până am ajuns să văd un viitor tare însingurat. Uneori mă mai încumet să iubesc, și să-i las să intre… apoi, cred că… fără să vreau, îi alung ca să nu mă fărâmițeze.

poză

4 zile și 3 nopți de MOX

sau cum m-am îndrăgostit de o priveliște.

Pentru cei ce nu știu, MOX (Music Outdoor Experience) este un festival de muzică în aer liber, ce anul acesta a avut loc la Buscat-Muntele Băișorii și a fost organizat de o mână de oameni foarte faini, care au muncit, s-au stresat, au pus umărul și sufletul la treabă să iasă ceva extraordinar.

Mi-a fost greu să aștern ”pe foaie” ceea ce am simțit în astea 4 zile și 3 nopți fiindcă la început am fost foarte reticentă datorită faptului că nu mă omor eu după dormitul în cort și nici după muzică nu mă dau în vânt.

Însă, am pornit cu inima cât un purice și m-am întors cu ea, de 10 ori mai mare, mai ceva decât Grinch.

Însă… Ce-am văzut la MOX?

Am văzut oameni frumoși cărora nu le-am știut numele, dar cu care mi-am împărțit cafeaua și țuica și cu care am povestit de parcă ne cunoșteam de când lumea.

Am văzut picături de apă ce reflectau curcubee de râsete și oameni talentați ce-și pictau visele pe plăsuțe.

Am simțit cum îmi intră muzica în sânge și dansează haotic, iar Argatu` a făcut o atmosferă atât de genială încât am rămas în transă încă două zile.

Am plâns de la emoțiile sutelor de oameni ce dansau și cântau în jurul meu.

Am râs privindu-l pe Wile E. Coyote cum îl aleargă pe Road Runner la Cinemobil.

Am stat în jurul focului, mi-am pus dorințe la stele căzătoare și m-am sărutat sub cerul liber pentru ca apoi să privesc cel mai frumos răsărit posibil.

Cu ce am venit acasă de la MOX?

Cu prieteni noi, cu amintiri incredibile și cu o experiență pe care nu am crezut că e posibil să o trăiesc. Iar un sentiment care să-l asociez? E cel de familie. Da, în final, cred că MOX asta înseamnă… o mare familie.

Poze: câteva de-ale mele, dar cele mai multe și faine sunt făcut de Alin Sîrb.

Lolo balerina

Lolo este cea mai mare dansatoare pe care o cunosc eu și fiindcă ”veșnicia s-a născut la sat” cum ne spune Blaga, de acolo vine și ea. Dintr-o zonă muntoasă superbă, unde timpul de multe ori parcă nu mai alunecă, unde dacă vrei poți prinde secundele și să le agăți printre frunzele verzi ca să mai furi câteva suflări de aer curat.

După cum ziceam, Lolo de felul ei este dansatoare, iar în timpul liber este cititoare înrăită cu o idee fixă: toate cărțile pe care le citește să fie ale ei. De ce vorbesc de cărți? Fiindcă printr-o carte am ajuns să o iubesc.

E înaltă și mereu elegantă, chiar dacă e îmbrăcată în haine de casă. Câțiva pistrui dansează un contemporan suav pe nasul ei, iar în ochii ei zace o putere nemărginită, fiindcă am văzut-o tristă, sfâșiată, ascunzând zeci de țipete, dar mereu cu zâmbetul pe buze.

Când este pe scenă, atât de frumoasă și de elegantă, parcă un pictor faimos a scos-o din lumea ei și a băgat-o cu forța într-a noastră, să ne minunăm, să plângem, să o privim însetați în timp ce muzica ne îneacă urechile. Fiindcă atunci când o privesc pe ea, lăsându-și bucăți de suflet pe scenă, atunci parcă gust veșnicia aceea de care vorbeam.

Iar după spectacole îmi spune ce a greșit, cu toate că e conștientă că nu înțeleg… iar când îi este somn se ghemuiește și se chinuie să-și țină ochii deschiși… și nu uită niciodată să mă cheme la cafea…

Și de atât de mult drag de ea, simt că nu mai știu să scriu, deoarece de mult timp gândesc textul acesta. De la ultimul ei spectacol, pe care abia l-am urmărit de lacrimi și parcă nu-mi găsesc cuvintele… fiindcă ea este un om atât de extraordinar încât mintea mea… sufletul meu… nu pot cuprinde esența ei!

Nu am murit, dar nu aud bine!

Am spus de nenumărate ori că una dintre gravele probleme ale românilor este că mereu se uită după capra vecinului… cât s-a mai îngrășat, dacă behăie bine, dacă nu moare odată… Însă, în orașele mici, ca și la țară de altfel, situația este puțin mai gravă, fiindcă toată lumea cunoaște pe toată lumea și trebuie să ții evidența la o turmă întreagă de capre.

Astfel, într-un orășel din Ardeal, într-o scară de bloc oarecare, situată în zonă centrală, locuia tanti Erzsi, care avea în jur de 80 de ani. Copiii fiind plecați fiecare la casa lor, ea, vorbea toată ziua la telefon, având mereu în ureche un hands-free. Însă, într-o zi de duminică, pe când lumea se pregătea de biserică, tanti Erzsi nu mai răspundea la telefon, care se auzea sunând în tot blocul. Vecinii, impacientați, au sunat la pompieri care au răspuns prompt apelului. Au venit, au întins scara până la etajul 2 și au purces la spargerea geamul.

În curtea blocului, oamenii, îmbrăcați în hainele de duminică, proaspăt ieșiti de la biserică, s-au adunat și urmăreau cu sufletul la gură, să afle… ce se întâmplă cu capra?!

Pompierul intră și o găsește pe tanti Erzsi îmbrăcată în capot, urmărindu-și telenovela. Aceasta, speriată, a început să strige: ”N-am murit, dar nu aud bine!”, ceea ce probabil înseamnă că nu e la prima întâmplare de acest fel.

Vecinii au plecat nemulțumiți acasă să ia prânzul … ar fi vrut un alt deznodământ, dar… și mâine-i o zi!

sursă poză

Mă-ntorc iar la 8 mai…

Acum câțiva ani cineva m-a învățat un lucru extraordinar. Trebuia să-mi aleg o zi din an, diferită de ziua mea, spre care să trimit tot anul gânduri bune, energie pozitivă, iar în jurul acelei zile totul îmi va merge bine. Așa că, eu am ales data de 8 mai, fiindcă, întâmplător, în acea dată, înainte, au avut loc o grămadă de evenimente care mi-au schimbat viața și m-au ajutat pe mine să devin un om mai frumos.

Așadar, în fiecare an, în jurul zilei de 8 mai mă bucur de cele mai frumoase lucruri pe care mi le poate oferi viața, mari sau mici. Și azi mă întorc la toate zilele de 8 mai pe care le-am trăit și mi le amintesc și mă bucur că această dată îmi rămâne fidelă, iar eu, ei.

Am cunoscut oameni frumoși, am iubit, am fost părăsită, am găsit bani, am primit prăjituri, mi-am publicat cartea, m-am bucurat de soare și de florile de liliac… și poate, dacă aș gândi atât de pozitiv despre fiecare zi în parte, toate zilele mi-ar fi un continuu 8 mai.

Așadar, pentru cei care citesc, vă doresc și vouă un 8 mai splendid, iar mie deja ziua mi-a început cu bine, fiindcă am visat frumos, cu o persoană foarte dragă mie. 🙂