Mamă, iartă-mă că am murdărit peretele

Zilele acestea sunt la Huedin. Păzesc bunica, fiindcă ai mei sunt plecați în concediu, iar dintre mine și fratele meu, eu am șansa să pot lucra și remote.

Sau ea pe mine, că dacă ies pe poartă, în secunda doi mă și sună să mă întrebe ce fac.

În rest, nu ne prea intersectăm. Eu sunt la etaj, ea la parter. Dar mie nu îmi place să dorm singură, sunt și răcită și mi-a fost destul de greu să adorm azi-noapte. Pe la ora 3, am simțit că vine Ene pe la gene, așa că m-am pus să dorm. Nu au trecut treizeci de secunde, că aud un țânțar cum îmi bâzâie pe la ureche. Mă ridic din pat. Aprind lumina, îl văd. Până m-am învârtit să găsesc o unealtă cu care să îl trimit pe lumea cealaltă, a dispărut. Așa că m-am pus ca un yoghin în pat și am așteptat, uitându-mă pe pereți.

Continue reading →

Râzi tu râzi, dar oare de ce nu e râsul tău?

Am avut la un moment dat un iubit care avea ceea ce am numit eu „râs de public”.

Ce înseamnă asta? Ei bine, când eram doar noi râdea natural. Un râs frumos, molipsitor, de îți era mai mare dragul să îl asculți. Nu mă voi hazarda să spun că era asemenea trilului unei privighetori, că nu era. Dar era fain.

Continue reading →

„Nu meri așa, oricum”

Ajungi într-un loc nou, te uiți pierdut, nu știi exact încotro să te îndrepți. Anxietatea își spune cuvântul. Și atunci apare el. Serios, nu prea chipeș, dar îți atrage atenția postura lui, îmbrăcămintea, cum se impune. Lumea se ferește din calea lui.

E el, e portarul. Și te întreabă cu voce gravă:

„Încotro, donșoară?”

Iar tu îi spui, că vrei să ajungi într-un anumit loc și realizezi că mirosul de transpirație îi făcea pe oameni să se ferească din calea sa. Încerci să nu lăcrimezi și te gândești că mirosul înțepător cel mai probabil e cerință în fișa postului. Ca un nivel suplimentar de protecție. Mai ales la Mega.

„Păi și cum, donșoară, vroiai să meri fără să-mi zâci? Trebe’ să te trec pe hârtie, să semnezi de intrare, de ieșire, să trecem ora. Îț dau una din asta cu vizitator, apăs pă butonu’ ăsta de aci ia ni și numa’ după aiaaa. Nu meri așa, oricum. Intri dacă vreau io. Că poate-mi faci probleme. Hă-hă”.

După glume, sunt șanse să devină și sfătos. Într-un final, primești badge-ul cu „Vizitator”, ajungi unde ai de ajuns și crezi că ai scăpat. Dar te întâlnești din nou cu el la ieșire. Nu poți pleca așa, oricum.

CITEȘTE ȘI:

Petrică, cioban, știe să se descrie. Tu știi?

Uite ce trebuie să faci

M-am întâlnit acum ceva vreme cu cineva care m-a întrebat cum mai sunt. Și am zis: foarte bine.

Persoana respectivă, surprinsă: “Atât de puțini oameni îmi spun că sunt foarte bine. Chiar ești sau doar zici?”.

“Chiar sunt”, i-am răspuns.

Apoi, pe parcursului discuției, mi-a spus: trebuie să slăbești, trebuie să porți mai des tocuri, trebuie să îți vopsești părul într-o singură culoare, trebuie să fii mai egoistă, trebuie să te învârți în alte cercuri de oameni, trebuie să bei vin, nu bere, că nu e ladylike să bei bere, trebuie, trebuie, trebuie…

Pe final i-am spus: Vezi de ce sunt “foarte bine”? Fiindcă am realizat că nu trebuie să fac nimic din ce nu vreau sau nu mi se potrivește. Oamenii sunt atât de egoiști și atât de dornici să dea sfaturi din prisma experienței lor, încât uită cu desăvârșire ce își doresc ceilalți. Iar eu, în seara asta, mi-am dorit tare mult să beau o bere.

Nu mai spune că ți-e bine, că stârnești invidii

Drept să spun, mie mi se pare că am o viață destul de interesantă. Din acest motiv, mai povestesc pe Facebook. Desigur, nu povestesc orice, că mai păstrez și pentru mine anumite informații. Dar, de obicei fac publice momente haioase, momente care mă revoltă sau care mă bucură.

Dar, până la urmă, e treaba mea ce postez, nu-i așa? Cui nu-i place are posibilitatea să mă cadorisească cu un unfollow sau chiar unfriend. Nu e nicio supărare.

Acum vreo două săptămâni, am ieșit cu un amic la o cafea și printre altele mi-a zis: „Să știi că citesc tot ce postezi, chiar dacă nu reacționez. Totuși, ți-aș sugera să nu mai spui ce fain e jobul tău, că stârnești invidii”.

Ei bine, și ce? Ce legătură am eu cu sentimentele altora? Nu le pot controla. Așa că am venit aici să mai scriu ce fain e la Oxygen. Ei bine, Oxygen ne oferă de mult timp șansa să lucrăm remote. Dar, începând din această vară, ne-a pus la dispoziție și #OxyNest, casa Oxygen de la munte, la Bușteni.

Continue reading →

Am plecat singură într-o călătorie (II)

În urmă cu mai bine de o lună am decis să plec singură într-o călătorie care avea, pe lângă relaxare și vizitat, două scopuri importante: să mă regăsesc și să termin de scris romanul pe care l-am început în urmă cu un deceniu.

Am ales să scriu povestea pe blog, din două motive: unul pentru a-l învia (că l-am lăsat să moară undeva prin 2018) și cel de-al doilea, fiindcă experiența a fost extraordinară și nu am vrut să o las să se piardă pe rețelele de socializare.

Așadar, aici începe povestea concediului pe care l-am petrecut singură (aproape, vei vedea mai încolo) și care pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-a schimbat viața, dar m-a ajutat pe mine să mă schimb. Sau, de fapt, să redevin eu. Mă pierdusem undeva pe drum și a fost nevoie de vreo 700 de kilometri cu mașina, cafele, multe pagini scrise, prieteni noi și vechi ca să mă regăsesc.

Odată încheiată excursia, mi-am dat seama că ea a fost formată din câțiva „pași” importanți: lucruri pe care le iubesc la mine, prieteni noi, lucruri pe care nu le iubeam la mine, învingerea fricilor, prieteni vechi și iubirea.

Prima parte a poveștii poate fi citită AICI.

Prieteni noi

Așadar, eram la Mimoza, eram mahmură, muream de foame și tocmai îi spusesem ospătarului că sunt mahmură. Claudiu s-a uitat uimit la mine și a început să râdă.

Continue reading →

Am plecat singură într-o călătorie (I)

Continue reading →