FICT – Cea mai faină experiență de voluntariat

”De carte nu scapi” este sloganul Festivalului Internațional de Carte Transilvania. Și, ce-i drept, după prima experiență de voluntariat în cadrul acestui festival, nu am mai scăpat. A rămas în mine vie, lumina unei experiențe care m-a făcut mai bogată sufletește.

Nu a fost ușor. Este de muncă la un festival de asemenea amploare, însă a meritat fiecare secundă. De ce? Fiindcă am trăit câteva zile într-o mare familie, iubitoare de cărți și de cultură. Ne-am băut cafeaua împreună, ne-am împărțit sendvișurile și medicamentele, că unii am mai răcit. Am ațipit unii pe umerii celorlalți și mi-am făcut prieteni faini, cu care vorbesc și în ziua de azi, dintre voluntari, organizatori și participanți. Am răsfoit în voie cărți, am participat la lansări, am avut onoarea să cunosc și să primesc autografe de la mari scriitori, atât români cât și de prin alte colțuri ale lumii.

Și acum, în fiecare an, prin septembrie, încep să simt că, uneori, inima îmi bate cu putere gândindu-mă că încă o ediție FICT se apropie. Însă, anul acesta, din păcate nu pot să ajut la organizarea festivalului. Dar TU poți și recomand cu toată căldura! Fă parte din familia FICT, cea iubitoare de cărți.

”Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, aflat la cea de-a patra ediţie, are nevoie de voluntari, iubitori de carte, pe toată durata acestuia (4-9 octombrie 2016).
Suntem în căutare de voluntari care să sprijine organizarea Festivalului în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca.
Cerem: seriozitate, punctualitate, spirit de echipă.
Oferim: contract de voluntariat, premii în cărți, oportunitatea de a interacţiona direct cu invitaţii Festivalului, diplomă de voluntariat etc.
Cei interesaţi sunt rugaţi să trimită un CV pe adresa transilvaniabook@gmail.com.
Doar cei selectaţi vor fi contactaţi telefonic.
Detalii despre atribuţii şi beneficii vom discuta la o întâlnire de grup.
Dacă dorești să pui umărul la organizarea unui festival de anvergură internațională, te așteptăm cu drag în echipa noastră!”.

14225398_1482497275106743_1409540116357218304_n

Mașinile nu le mai aud

 

Și despre mine, cine va scrie,

poeme desprinse din zâmbet și sclipiri de ochi?

Caut încă mesajul perfect mâzgălit pe pereții marelui oraș.

”Inimioară. This folder is empty”.

Dar e atât de mic uneori!

Și sunt prea multe îmbrățișări

Pe care le simt peste tot, rătăcite.

”Păstrează curățenia – în suflet”

Șoptește alt perete alb, ca o muză mută.

Ne uităm după stele și tăcem.

”E o liniște în care se aude tot”, îi spun

”și ce auzi?” mă întrebi.

”Râsete, vântul cum adulmecă apa, un plânset de copil”…

”Și mașini”, mă completezi tu.

”Mașinile nu le mai aud”, concluzionez eu,

iar tu continui să mă privești ca și cum aș fi frumoasă.

Ce înseamnă prietenia?

93df71b6f63aa096bc0eef592c685b53Cu această întrebare m-a surprins fratele meu zilele trecute. Inițial, am vrut să îi dau un răspuns complex, despre iubire, susținere, alegerea de a nu renunța, despre zâmbete, râsete și momente împărtășite. Apoi m-am răzgândit, am căutat preț de câteva secunde în lăuntrul ființei mele și am ajuns la trista concluzie că, de fapt, nu știu. Ceea ce i-am și răspuns. Mi-a oferit el răspunsul, în stilul său clar și concis, fără a da explicații.

”Prietenia înseamnă compromis”.

Ei bine, într-o oarecare măsură, are dreptate. În dicționar, compromisul este explicat astfel:

COMPROMÍS1, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce.

Or, de multe ori, este atât de greu să ne înțelegem, să cedăm, să lăsăm orgolii deoparte, să punem pe altcineva mai presus de noi, măcar din când în când. Însă, de cele mai multe ori, cineva face mai multe compromisuri, cedează mai mult, iar cealaltă persoană se joacă. Și astfel se distrug suflete.

Așadar, eu nu renunț la oameni. Eu sunt cea cu compromisul. Oamenii renunță la mine. Însă eu am atât de multă iubire și iertare în suflet, încât uneori mă mir…

”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice

Am folosit un truc al jurnaliștilor, am scris un titlu pe care să dea lumea click, însă doar pentru că acest subiect este important. Sunt din ce în ce mai multe persoane care trăiesc luni, ani sau poate chiar zeci de ani într-o relație toxică. O relație toxică este o relație nepotrivită, care face mai mult rău decât bine. În care unul dintre parteneri îl abuzează pe celălalt, infiderent că este vorba de abuz fizic, psihic sau sufletesc. Am cerut povești și am primit mai multe decât m-am așteptat. În unele privințe se aseamănă, însă, ceea ce este cert, este că persoanele care au scăpat dintr-o relație toxică nu mai sunt la fel. Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor care mi-au povestit. Aceste povești ar trebui să fie o învățătură, un semnal de alarmă.

Continue reading “”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice”

Mi-e vară de tine

E o zi de vineri cu iz de toamnă. Nu prea e timp de stat la taclale, când vezi că soarele se grăbește din ce în ce mai tare să se ascundă după munți. Sau după orizont, depinde de caz. Nu toți au norocul să aibă munți de a căror frumusețe să se mire când se simt melancolici.

Însă, odată cu primele frunze îngălbenite, oamenii încep să-și îmbrace nu doar trupul, ci și sufletul. Și urmează alte luni grele, cu prea puține zâmbete și prea multe răutăți. Nu-i așa că e frumos vara? Cu fețe rumenite de soare, dinți albi și suflete dezbrăcate, care aleargă fără teniși pe asfaltul încins?

Deja mi-e dor de tine, vară. Sau mi-e vară de tine. Așa, cum ești tu, ciufulită, veselă, cu iubiri pasionale, nisip între degete și drumeții prin iarbă până la genunchi. Cu apusuri caramelizate și hohote de râs printre stele. Să nu uităm de răsăriturile cu cafea, fără aburi în glas și cu o oboseală fericită.

Erau alte duminici

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică… am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură…

 

De ce iubim MOX-ul?

Fie că au fost la mai multe ediții și au ajuns să iubească MOX-ul din cine știe ce motive sau fie că sunt abia la prima ediție și abia încep să se îndrăgostească de el, fiecare are un motiv anume pentru care să investească sentimente în acest festival din inima munților, plin de nopți cu stele și apusuri care ung pe suflet.

M-am plimbat prin festival și am pus în stânga și în dreapta, poate, una dintre cele mai grele întrebări: ”De ce iubești MOX-ul”?

Cu toate că cei care au participat pentru prima dată erau un pic sceptici, se putea simți în glasul lor că, încet, încet, sufletul li se colorează în MOX.

Continue reading “De ce iubim MOX-ul?”